1 Decembrie, Băsescu şi maniheismul politic

Pretenţios titlul, nu-i aşa? Din cauza acelui cuvânt, „maniheism”…
Ori alb, ori negru, ori pozitiv, ori negativ, ori la stânga, ori la dreapta, cam asta înseamnă maniheismul. Sau, adus spre politic, neaoş, cine nu-i cu noi, e (musai!) împotriva noastră!
Cu alte cuvinte, nu există nuanţe, nu există căi de mijloc (cât este omeneşte posibil…), ci doar adversităţi şi certuri, scandal, că din scandal îşi trage omul energia.
Ieri a fost 1 Decembrie, Ziua noastră naţională. Trec peste comentariile idioate în gen „simţim româneşte”. Cum este să simţi româneşte? Ce să mă motiveze să simt româneşte? Mereu ultimul loc, la mai toate categoriile, prestigiul oficial distrus al unei ţări? Asaltul non-valorilor, al celor care se pricep la orice? Invazia de impostori şi sictirul cu care din ce în ce mai mulţi vor să plece spre vest, spre singurul loc pe care-l consideră posibil pentru carieră? Hai să nu mai înşir nimic, ştiţi mai bine ca mine.
Mă uitam la parada militară de la Bucureşti şi la preşedintele Băsescu. Nu voi mai accepta să privesc spre tablouri de conducători spânzurate pentru uzul adoratorilor, oricum s-ar numi aceşti lideri. Trebuie să recunosc că nu am mai întâlnit această polarizare politică din anul 2000, când l-am votat pe Iliescu de frica lui Vadim. În 2004, pasiunile, deşi mari, nu au fost atât de devastatoare. Adrian Năstase nu şi-a radicalizat discursul aşa cum a făcut în acest an Traian Băsescu, iar campania electorală nu a fost atât de lipsită de fair-play. Acea poezioară cu Congo era mai degrabă nostimă decât ofensatoare, nu se compara nici pe departe cu „scena pumnului”, ştiţi foarte bine care. (Apropo, cei care susţin că ar fi trucată ar trebui să facă efortul să se întrebe ce înţeleg ei prin trucată – au fost introduse personaje, au fost mutate electronic braţul preşedintelui şi capul copilului, cum a fost trucajul ăsta…? Ca om de televiziune, vă spun că nu e trucată.)
Nu idealizez capacitatea românilor de a fi solidari, dar consider că se poate alege un preşedinte care să fie nu maniheist, ci unificator. Adică să reuşească – după 20 de ani! – performanţa de a fi mult mai detaşat de partidul său şi a demonstra că nu este preşedintele celor care l-au votat, nici chiar al românilor. Nu cred în cuvintele mari – românii vor, românii cer…
Ne trebuie un preşedinte al unei părţi cât mai mari a românilor – dar oricum, mai mare decât electoratul şi simpatizanţii unui partid. Deriva în care se află astăzi România a devenit nocivă şi total contra-productivă – adică, după ce că suntem amărâţi, nici nu ştim unde ne ducem.