Dr. Liviu Lazăr În urma revoluţiei ruse din februarie 1917 şi a căderii ţarismului, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia s-a intensificat. La sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie, se înfiinţa la Chişinău, în jurul redacţiei gazetei „Cuvânt Moldovenesc“, Partidul Naţional Moldovenesc, care avea în frunte un comitet compus din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Onisifor Ghibu ş.a. În programul partidului se sublinia necesitatea unei autonomii largi a Basarabiei, rămânând în legătură cu Rusia numai în chestiuni de interes general, a dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi a drepturilor naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru; toate legile ce priveau viaţa internă să fie întocmite de Dieta provincială (Sfatul Ţării), învăţământ şi slujbă religioasă în limba română, reforma agrară ş.a. Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, s-a pronunţat pentru o largă autonomie în cadrul Republicii Ruse, Federative şi Democratice. S-a consemnat dreptul la autodeterminare naţională personală, adică la constituirea naţiei într-o alianţă de drept public, care să cuprindă pe membrii săi de pe toată întinderea statului. În toamna anului 1917, anarhia cuprindea tot mai mult Basarabia; vechile autorităţi se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi de violenţă. Iniţiativa a fost preluată de basarabenii îmbrăcaţi în haină militară, convocându-se Congresul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezentând aproximativ 200.000 de ostaşi, majoritatea ţărani, de pe toate fronturile. Congresul a hotărât constituirea de îndată a Sfatului Ţării, pentru administrarea tuturor treburilor Basarabiei autonome, până la constituirea Constituantei alese prin vot universal, egal, direct şi secret. Alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai zemstvelor, asociaţiilor profesionale şi culturale etc., Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie/ 4 decembrie 1917. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150, dintre care: 105 români, 15 ruteni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, un polonez, un armean, un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce va intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, de fapt inexistentă, ca părtaşă cu aceleaşi drepturi. Se prevedea încredinţarea puterii executive Consiliului Directorilor Generali. Sfatul Ţării, ca organ suprem în republică, urma să adopte un program de importante reforme democratice, economice, politice, sociale, culturale, precizate cu atenţie în declaraţie. La 7 decembrie s-a alcătuit primul Consiliu de Directori ai Republicii, avându-l ca preşedinte pe Pantelimon V. Erhan. Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor, cu toate măsurile luate, nu au putut ameliora situaţia, care a devenit deosebit de gravă în primele zile ale anului 1918. Anarhia bolşevică, bandele soldaţilor ruşi au provocat, mai ales după încheierea Armistiţiului de la Brest-Litovsk la 27 ianuarie/9 februarie 1918, mari dezordini, devastări şi omoruri; s-a trecut la atacuri deschise împotriva autorităţilor noii Republici Democratice. În aceste condiţii, s-a produs intrarea armatei române în Basarabia, începând cu ziua de 10/23 ianuarie 1918, la solicitarea Sfatului Ţării, a Consiliului Directorilor, a unor oficialităţi civile şi militare străine, interesate în menţinerea ordinii, în apărarea căilor de comunicaţie, a depozitelor, în protejarea populaţiei. Este de remarcat faptul că majoritatea zdrobitoare a locuitorilor dintre Prut şi Nistru, inclusiv minorităţile, a primit cu satisfacţie această acţiune. Trupele române nu s-au amestecat în chestiunile politice şi s-au limitat la restabilirea ordinii. După cum se ştie, reacţia guvernului bolşevic de la Petrograd, care nu mai ţinea seama acum, în ceea ce priveşte Basarabia de principiul autodeterminării până la despărţirea de stat pe care o susţinuse, formal, din considerente tactice, s-a concretizat în ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi în confiscarea tezaurului aflat la Moscova. Guvernul bolşevic se angaja a-l conserva şi a-l remite în mâinile poporului român. După ample dezbateri, la care au participat diferite cercuri şi personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918 independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în frunte cu Daniel Ciugureanu, preşedinte al Republicii rămânând tot Ion Inculeţ. Declaraţia de independenţă a fost salutată cu multă satisfacţie, sesizându-se importanţa momentului în acţiunea generală de unire. La scurt timp după proclamarea independenţei, un grup de oameni de cultură din ţară, din Ardeal şi Bucovina, între care personalităţi de prestigiu, au adresat o Chemare basarabenilor, în care se aducea prinosul cuvenit de admiraţie pentru viteaza noastră armată ce a trecut Prutul şi se saluta reînnoirea conştiinţei naţionale a fraţilor basarabeni. În ianuarie-februarie, atât România cât şi Republica Democratică Moldovenească erau supuse unor presiuni puternice. Din partea Puterilor Centrale, aceste presiuni asupra guvernului român au căpătat un caracter ultimativ la sfârşitul lunii ianuarie, în sensul începerii imediate a negocierilor de pace. Asupra tinerei republici de la Chişinău, un pericol iminent şi grav îl reprezentau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei sau a unor părţi din aceasta. La începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean, care încheiase deja pacea separată cu Puterile Centrale, trimitea acestora o notă, în care se opina că Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei. Deoarece „chestiunea cui va aparţine pe viitor Basarabia poate fi obiectul discuţiei de la Conferinţa de pace de la Bucureşti, guvernul Ucrainei cere să i se admită să ia parte şi el la conferinţa de la Bucureşti. Deoarece România a refuzat să discute problema Basarabiei în cadrul tratativelor de pace cu Puterile Centrale, iar acestea, în special Germania, nu şi-au formulat un interes special în această privinţă, chestiunea participării la negocieri, atât a delegaţiei ucrainene, cât şi a celei basarabene a căzut. În Basarabia, curentul care cerea unirea era de nestăvilit. Tot mai multe organizaţii, comitete, adunări, delegaţii se pronunţau în acest sens. Moţiuni semnificative veneau din partea adunărilor unor zemstve, alese prin vot universal şi completate cu reprezentanţi ai diferitelor organizaţii sociale. Partidul Naţional Moldovenesc a depus o stăruitoare activitate pentru extinderea influenţei în întreaga Basarabie. În acele zile, la Iaşi, s-a discutat modalitatea de realizare a unirii, adoptându-se soluţia deliberării în Sfatul Ţării; guvernul român accepta solicitările de unire venite de peste Prut şi urma să-şi expună poziţia oficială după exprimarea votului în Sfatul Ţării. În după-amiaza zilei de 27 martie 1918, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte hotărârea de unire. Şedinţa a fost deschisă de preşedintele ei Ion Inculeţ, din prezidiu mai făceau parte Pan Halippa, B. Epure, C. Misirkov şi I. Buzdugan, care a declarat între altele: Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toată silinţa ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric. A urmat la cuvânt Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului şi, în numele guvernului român, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe în continuare de rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului. După unirea Basarabiei cu patria-mamă România, se va convoca adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, pentru a introduce în Constituţia de acum principiile şi garanţiile arătate mai sus. După încheierea declaraţiei, Al. Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai guvernului român s-au retras, pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să discute şi să decidă nestingheriţi. Ajungându-se la problema votării, în numele Blocului Moldovenesc, Cijevschi a propus ca acesta să se facă nominal şi deschis, în timp ce Ţîganko şi alţii au cerut vot secret. I. Buzdugan a insistat asupra votului deschis, îndemnând la unire: Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăzneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului nostru moldovenesc, care au votat pentru unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari. Punându-se la vot această chestiune, 82 de deputaţi s-au pronunţat pentru votul deschis, 27 au fost contra şi 16 s-au abţinut. S-a trecut apoi la votarea rezoluţiei propuse de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind următorul: 86 voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri. La 27 martie/9 aprilie s-a pus de acord vrerea marii majorităţi a populaţiei cu hotărârea organului reprezentativ, ales pe cale democratică: În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România. Se stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia provincială, având sfat ales, pe baza votului universal, se precizau competenţele acestui sfat, precum şi drepturile democratice recunoscute: drepturile minorităţilor, libertatea personală, a tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor etc., garantate prin Constituţie. Alegerile organelor locale şi pentru parlament se vor face prin vot universal, egal, direct şi secret, Basarabia urmând a fi reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari în raport cu numărul locuitorilor, iar doi reprezentanţi ai Basarabiei să facă parte din Consiliul de Miniştri român. Declaraţia se încheia cu cuvintele: Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna. Rezultatul votului, anunţat cu aclamaţii, a fost adus la cunoştinţa primului ministru Al. Marghiloman, care a intrat în sală şi a rostit o scurtă alocuţiune, prin care preciza că în numele poporului român şi al Regelui, cu mândrie lua act de Declaraţia de Unire şi, în numele guvernului român, afirma că o primeşte. El încheia cu cuvintele: Trăiască România, una şi nedespărţită. Hotărârea Sfatului Ţării a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni, conştienţi că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. Unirea Basarabiei cu Ţara a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi încă sub stăpânire străină. La sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie au avut loc la Iaşi ample manifestaţii; mii de cetăţeni au întâmpinat cu entuziasm delegaţia venită de la Chişinău spre a aduce la cunoştinţa publică a ţării şi a Regelui, unirea Basarabiei şi au sărbătorit pe străzile oraşului şi în Piaţa Unirii înfăptuirea actului naţional. La 3/16 aprilie 1918, Sfatul Ţării a ales ca preşedinte pe C. Stere, în timp ce I. Inculeţ şi D. Ciugureanu erau desemnaţi ca miniştri ai Basarabiei în guvernul României. S-a format un nou Consiliu de Directori Generali, condus de Petre Cazacu, care, în realizarea programului său, a avut de întâmpinat serioase dificultăţi, urmare a situaţiei financiare grele, a unui an secetos, a problemelor ridicate de naţionalizarea instituţiilor, precum şi a opoziţiei manifestate de unele elemente potrivnice unirii. S-au înregistrat totuşi, unele progrese, notabile fiind cele din domeniul învăţământului. Prin decretul-lege dat la Iaşi, la 9/22 aprilie 1918, se promulga hotărârea din 27 martie/9 aprilie, adoptându-se astfel un act necesar în procesul de consolidarea internă a unirii Basarabiei cu România, parte componentă a realizării idealului naţional. Guvernul român a fost confruntat în continuare cu protestele Radei şi ale guvernului ucrainean, care nu recunoştea hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie. La acestea, s-au adăugat şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei Sovietice. În cadrul schimbului de note din aprilie-iunie 1918, guvernul român a respins pretenţiile Ucrainei asupra nordului şi sudului Basarabiei, prin răspunsuri argumentate din punct de vedere geografic, etnic şi istoric. Sesiunea a doua a Sfatului ţării a fost convocată la 25 noiembrie 1918, când a fost ales un nou prezidiu al organului legislativ. În locul lui C. Stere, demisionat în ajun, preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Pan. Halippa, iar vicepreşedinţi, Vasile Bârcă şi Gheorghe Buruiană, secretari Andrei Scobiola şi Ion Buzdugan. În şedinţa din 26-27 noiembrie, Sfatul Ţării a luat în dezbatere şi a votat Legea agrară, care a redus substanţial marea proprietate funciară şi a manifestat o grijă deosebită faţă de ţărănimea mică şi mijlocie. Legea, prima dintre actele legislative de acest fel adoptate în România pe cale de a se întregi, a constituit cadrul juridic necesar împroprietăririi ţărănimii basarabene. Imediat după votarea Legii agrare, la 27 noiembrie/10 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat următoarea declaraţie: În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că renunţă la condiţiunile de unire, stipulate în actul de la 27 Martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 Martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă. În urma adoptării declaraţiei, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat. Unirea necondiţionată reliefa decizia clasei politice basarabene de integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit. Nota bene: Articol reprodus după revista „Marea Unire 1918-2013“, editată de Uniunea Culturală a Rutenilor din România, coordonator dr. Gheorghe Firczak
