Avram Iancu sau despre semiotică, pe înţelesul tuturor…

Deşi pare pretenţios, uneori sunt nevoit să recurg la termeni sofisticaţi, deoarece aceşti termeni desemnează cel mai exact conţinutul subiectului pe care doresc să-l abordez. Prin urmare, nu-i va lua nimănui foarte mult timp dintre cei într-adevăr doritori să introducă termenul respectiv în caseta Google şi să afle astfel că semiotica se ocupă cu studiul simbolurilor. Iar simbolurile sunt mult mai importante decât credeţi – de multe ori, simbolul înlocuieşte, de exemplu, istoria adevărată, sub forma unei alte sintagme ce desemnează o disciplină intens studiată în ultima vreme, „imaginarul colectiv”. Spre exemplu, Istoria lui Roller din anii ’50, plină de mistificări, introducea simboluri multiple, care au alterat profund educaţia, contribuind la aşa-numita spălare a creierelor.
În imaginarul tuturor popoarelor, deci şi al românilor, există multe simboluri – fapte sau personaje care au dobândit o aureolă glorioasă (sau, dimpotrivă, dispreţ), cu mult dincolo de realitatea obiectivă. Este dificil să te apropii obiectiv de astfel de personaje sau evenimente, căci de obicei, majoritatea nu înţelege decât, repet, decât partea de imaginar. Acum câţiva ani, în lumea literară, a fost un aşa-numit „scandal Eminescu” – unii critici au încercat să oprească tentativa de sacralizare a poetului, ridicarea lui pe post de instanţă supremă. Speriaţi de idealizări şi idolatrii, alţii au încercat să explice că Eminescu, de acord, a fost genial, dar a fost şi om, mai ales om, cu bune şi rele, cu intuiţii extraordinare şi erori. Ca de obicei, mulţimea, prea puţin dispusă la analiză şi obiectivism, a strigat într-un glas că să nu se atingă nimeni de idolii neamului…
Sunt de acord că spânzurarea „în efigie” (termen care vine de pe vremea Inchiziţiei şi desemnează pedepsirea cuiva sub forma, cel mai adesea, a unei păpuşi) a lui Avram Iancu a fost un gest izolat, de care s-au dezis cu maximă viteză mai ales liderii UDMR. E o dovadă că aceştia sunt mai abili (nu degeaba au ministru al Culturii…) şi înţeleg mai bine semnificaţia gesturilor de acest gen. Pe un fond tensionat însă, de radicalizare a poziţiilor politice, determinat de apropierea alegerilor, gesturi precum al tânărului maghiar pot deveni extrem de nocive, pentru că pot fi exploatate – şi nu mă îndoiesc că aşa va fi! – pentru a induce o stare de spirit negativă. Spun asta, pentru că la anul se va lupta cu toate armele din dotare, iar în cariera mea jurnalistică, am avut deseori ocazia să văd cum se pot manipula oamenii cu simboluri de o mult mai mică anvergură.