Aur verde şi tăciune în pădurile judeţului

Volodia Macovei

Aurul verde al României a fost mereu subiect de dezbatere, şi în presă, şi în societatea civilă, şi în politică, cea din urmă fiind mai puţin interesată, însă, în protejarea acestei averi. Tăierile masive de păduri, deseori abuzive, au redus drastic suprafaţa împădurită, iar lucrurile nu par să meargă spre bine, în ciuda eforturilor punctuale ale specialiştilor în silvicultură şi protejarea mediului.
Pădurea moartă
Oriunde ai umbla, prin judeţ, tot dai de câte un lucru care nu e chiar în regulă, în privinţa acestei bogăţii naturale de care nu prea ne pasă. Umblând, zilele trecute, prin zona Hunedoarei, ne-am oprit în câteva locuri, observând şi punându-ne întrebări. Uneori, explicându-ni-se, am priceput, alteori, însă, parcă nu e chiar în regulă.
Aşa am ajuns undeva pe drumul ce leagă Hunedoara de Haţeg, peste dealuri, prin Silvaşu de Jos. Pe un drumeag lateral, ce urmează liziera pădurii, am descoperit un peisaj de coşmar, cu lumini de apocalipsă. O bucată mare de pădure arsă, cu arborii încă în picioare, negri, gri, mistuiţi doar cât să fie transformaţi din viaţă în moarte. Evident, pentru a întregi peisajul înfiorător, concetăţeni lipsiţi de minte şi obraz au adus şi aruncat în liziera dezastrului mormane de gunoaie. Pădurea moartă de acolo stă aşa de prin 2012, când a avut loc un mare incendiu în zonă. Unii spun că incendiul a fost provocat de canicula din acel an, alţii spun că a fost mâna unui descreierat, care a pus foc în pădure. Indiferent cum s-a întâmplat, natura moartă se întinde pe deal, sinistră, şi nu pare nimeni interesat să facă ceva.
Proprietarii stau cu mâinile în sân
Tot lemnul de acolo, cât nu e tăciune, şi e vorba de foarte mult lemn, ar putea încălzi locuinţele unor hunedoreni care nu-şi permit să cumpere la preţ normal, sau nu-şi permit nicicum să cumpere lemn de foc. Mai mult, odată dat sau vândut, lemnul din pădurea moartă ar putea salva copaci buni, care nu ar mai trebui tăiaţi.
Dar, ca orice treabă românească, situaţia e complicată. Directorul Direcţiei Silvice Hunedoara (DSH), Radu Crişan, ne-a spus că, dacă acea pădure arsă ar fi fost în proprietatea statului, se făcea analiză, marcare şi tăiere, se curăţa zona şi apoi, cel târziu în al doilea ciclu de vegetaţie, se făcea reîmpădurire. Numai că, aşa cum ne-a explicat Victor Coandă, şef birou Fond Forestier la DSH, pădurea aceea arsă aparţine unor persoane fizice şi nu se poate interveni, ei trebuie să ia o decizie, inclusiv apelând la specialişti. Aşa că nu se ştie cum se va rezolva.
O poveste albă
Am mers mai departe şi am luat-o pe scurtătura care leagă drumul spre Haţeg de Cinciş, prin pădure. După câteva sute de metri, pe stânga, pe o vale, erau numai cioatele unor foşti arbori. Imaginea ne-a tulburat la fel de mult ca şi cea cu pădurea arsă. Ce s-a întâmplat acolo?
Am aflat, însă, că nu era necaz făcut de răuvoitori, ci o tăiere legală. „Acolo e proprietatea Composesoratului Cinciş şi e vorba de o tăiere în crâng, care s-a făcut cum spune legea, cu toate aprobările necesare”, ne-a spus Victor Coandă. Aşadar, o poveste albă, în care nu s-a sărit peste lege.
Cantităţi uriaşe de lemn pe versanţi
Ultimul popas pe urma lemnului din pădure l-am făcut pe drumul ce urmează lacul Cinciş şi apoi se strecoară pe lângă pădurea aşezată pe versanţi. Acolo am descoperit multe trunchiuri de copac doborâte pe coasta muntelui, în pădure. Lemn mult, care iarăşi ar putea să ajungă în casele oamenilor, evitându-se alte tăieri din sănătatea pădurii. Despre aceste trunchiuri uriaşe, trântite de furia naturii, directorul de la Romsilva Hunedoara ne-a spus că, atunci când sunt în zone în care statul e proprietar, se organizează programe de tăiere pe loc, mai ales atunci când astfel de copaci doborâţi ar pune în pericol drumurile aflate la baza muntelui, în marginea pădurii. „Am mai avut situaţii din acestea şi am intervenit”, ne-a explicat Radu Crişan.
O privire aruncată, ici şi colo, pe versanţi, ne-a arătat atâta lemn de luat de acolo, încât multă pădure bună ar putea fi salvată, dacă nu ar mai fi atâta nevoie de lemn. Una peste alta, un astfel de drum ne aminteşte că aurul verde încă există şi am face bine să avem grijă de el, cât încă îl avem.