File de istorie: Căpitanul-erou Romulus Pete

Prof. Ioachim Lazăr

La scurt timp după ce ţara noastră a rupt alianţa cu Germania hitleristă, o veste s-a răspândit cu iuţeală: trupe ungureşti au năvălit peste graniţa de vest a ţării. Două divizii inamice, din care una de blindate, înaintau dinspre Curtici spre defileul Mureşului, unde nu erau amplasate efective româneşti. Vestea s-a confirmat în aceeaşi zi (13 septembrie 1944), când din direcţia Arad s-au auzit bubuituri puternice, care au încetat abia la căderea serii.
A doua zi s-a aflat că un brănişcan, căpitanul Romulus Pete (foto), a murit în luptele de la Şofronea-Arad. Era un flăcău chipeş, militar de carieră, specializat în artilerie antiaeriană. Încă doi fraţi de-ai săi se aflau sub arme: Octavian la Statul Major General, şi Lelu (Viorel), rănit, internat într-un spital din Oradea. A fost mare jale în familia Pete şi în tot satul. Mai târziu am aflat cum s-au petrecut lucrurile:
Căpitanul Romulus Pete era cu unitatea sa la Arad. În ziua când a fost rupt frontul pe graniţa de vest, a primit ordin să se deplaseze imediat cu două tunuri tractate de camioane şi să oprească înaintarea trupelor inamice spre Arad. Camioanele se mişcau cu dificultate pe şoseaua înţesată de oameni care se refugiau din oraş spre satele din jur. Pe drum, unul din cele două camioane s-a defectat şi a rămas pe loc. Celălalt şi-a urmat drumul anevoie. La un moment dat, din mulţime s-a desprins un băieţandru de vreo 15 ani, care s-a urcat călare pe ţeava tunului. Tunarii care şedeau pe lăzile cu muniţie în caroserie au strigat, cerându-i să coboare, dar băiatul se împotrivea cu încăpăţânare. Atunci, militarii au bătut în geamlâcul de la cabină, anunţându-l pe căpitan. Acesta a coborât şi s-a dus la cel în cauză, dar băiatul s-a rugat să fie luat şi el, deoarece este din Curtici, unde mama şi sora sa rămăseseră sub ocupaţie. Ofiţerul l-a măsurat din ochi şi s-a lăsat înduplecat, poftindu-l să urce în camion, după care şi-au continuat drumul.
La intrarea în satul Şofronea au observat că deja mai multe tancuri ajunseseră la Castelul Purly aflat în apropiere. Tunul a fost instalat în poziţie de tragere şi au fost lovite patru din cele cinci tancuri. Apoi tunul a fost reamplasat între două case din capătul satului, de unde putea fi ţinută sub control şoseaua pe care intenţionau să înainteze trupele inamice. Căpitanul s-a urcat într-un pom de unde a dirijat tirul tunului. Timp de şase ore, acolo s-au desfăşurat lupte crâncene cu un duşman ce avea o putere de foc covârşitoare. De mai multe ori, inamicul a încercat să răzbată inclusiv cu lanţuri de trăgători prin porumb, dar tot de atâtea ori a fost respins de o mână de viteji, sprijiniţi cu arme uşoare de ostaşii unui regiment de călăraşi. Au fost distruse şapte tancuri şi două camioane, au fost ucişi 45 de inamici şi mulţi alţii au fost răniţi.
Dar şi servanţii tunului au căzut unul câte unul. La un moment dat, mai erau în viaţă căpitanul, un tunar şi elevul Virgil Iovănaş, care în cursul bătăliei a învăţat mânuirea tunului. Un obuz a explodat aproape de bravul căpitan, şi o schijă l-a atins mortal în plămâni. A mai apucat să dea ultimele instrucţiuni, apoi şoferul l-a aruncat în camion şi au plecat. Căpitanul Romulus Pete s-a stins în chinuri în drum spre spitalul din Lipova. Tunul continua să tragă, deservit de cei doi rămaşi în viaţă. Dar începuse să se întunece şi văzând flama, inamicii au localizat imediat tunul şi au pus în acţiune brandurile. Un obuz a căzut chiar pe tun, lovindu-i mortal pe amândoi. Tunarul a murit pe loc, iar elevul, a doua zi, în spitalul din Lipova, în braţele tatălui său.
După ce tunul românesc a fost redus la tăcere, coloana de tancuri vrăjmaşe s-a apropiat de locul unde fusese instalat. A ieşit din pivniţă şi proprietarul casei, un ţăran bătrân. Un maior ungur, care ştia româneşte, l-a întrebat încotro au fugit românii. Acesta i-a arătat trupurile sfârtecate care zăceau pe pământ. Ofiţerul ce comanda pe invadatori şi-a dat seama că în acel loc s-a săvârşit o faptă deosebită de eroism. Deşi pierduse mulţi subordonaţi, a comandat salvă de onoare pentru cei câţiva viteji români morţi.
În cele şase ore cât au fost ţinute pe loc, cele două divizii puteau ajunge în spatele trupelor române ce luptau în inima Ardealului, cu consecinţe dezastruoase pentru ai noştri. În acest răstimp, alte efective româneşti s-au instalat în dispozitiv de luptă, reuşind să oprească înaintarea inamicului.
Pentru faptele săvârşite cu preţul vieţii, vitejii de la Şofronea au fost declaraţi eroi şi li s-a ridicat un monument în oraşul Lipova. Pentru curajul şi priceperea cu care a condus operaţiunea de la Şofronea, căpitanul Romulus Pete a fost înălţat post-mortem în grad şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Consătenii din Brănişca au hotărât să dea numele lui şi şcolii din sat. Mai multe lucrări cu caracter militar şi istoric consideră episodul de la Şofronea ca pe o reînviere a vitejiei străbune a românilor.