Trenurile nu mai întârzie, şoselele nu se mai blochează…
Cu câteva zile în urmă, un prieten îmi atrăgea atenţia (amuzat şi nu prea…) de faptul că o măsură de ultim moment face ca trenurile româneşti să nu mai întârzie. Desigur că într-un sistem logic, gândul te duce spre modernizarea infrastructurii sau a materialului rulant. Dar e România un astfel de sistem logic? Nu. Prin urmare, am fost curios să ştiu cum anume am atins o asemenea performanţă.
Simplu, funcţionăreşte – prin modificarea scriptică a orarului de circulaţie a trenurilor. Trenul nu mai trebuie să străbată acelaşi spaţiu în opt ore să spunem, ci în opt ore şi 45 de minute. Evident, nu mai întârzie – sau, de la caz la caz, întârzie mai puţin. Soluţia era atât de simplă, încât numai unui român îi putea da prin minte.
Acum 13 ani, un producător BBC, invitat la Deva de către fostul său student Lucian Morogan, a coborât în gară, uimit de cât de mult durase călătoria (cu un tren rapid!). Ce distanţă este între Bucureşti şi Deva? a întrebat englezul (ce-i drept, trăit o vreme taman la Geneva, în Elveţia). Cam 400 de kilometri, i-am răspuns, neştiind de fapt ce dorea. Dumnezeule, a exclamat, opt ore pentru 400 de kilometri…! Nu am înţeles pe deplin sensul celor spuse de Charles decât acum vreo doi ani, când, în Franţa fiind, am parcurs o distanţă de 300 de kilometri în timp de 1h şi 30min.!
Rezultă deci fără echivoc că înainte era mai bine, cel puţin din punct de vedere al mersului trenurilor. Când înainte? Oricând înainte de această modificare, chiar şi în comunism. E trist că după 20 de ani, bătrânul CFR nu găseşte alte resurse de a-şi aduce la timp trenurile în gări.
Iar cu şoselele, ce să mai spun… Cei care ne-au dat un preşedinte au sosit în ţară pe aceleaşi şosele vechi – pentru că ni s-a spus cu ceva timp în urmă că România nu are nevoie de autostrăzi. O scuzabilă lipsă de viziune, o eroare necorectabilă decât cu preţul unor mari eforturi. Marţi, cei ce lucrează în străinătate s-au întors în ţară să petreacă sărbătorile de iarnă. Vreau să vă spun că exact ziua de marţi mi-am ales-o pentru a merge până la Sibiu. Şi iată cum a fost – am plecat din Deva la ora 12.14 minute. Am ajuns la intersecţia de la Sântuhalm după 45 de minute – deci, la ora 13.00. Am reuşit, cu chiu, cu vai, să ajung în apropiere de Vinţul de jos, undeva la ora 14. Până la ora 15.30 am mai făcut cinci kilometri spre Sebeş. Am decis să mă întorc.
Şoseaua era înţesată până la jumătatea distanţei dintre Hanul Lutsch şi intersecţia cu drumul spre Cugir. Pe această porţiune, maşinile stăteau bară la bară, deci nimic nu mai putea intra între ele. Nu se putea bloca, pentru că nu mai exista o şosea, ci doar un nesfârşit şir de vehicule ce staţionau. Mi-a devenit clar că România nu are nevoie de autostrăzi şi că, cel mai circulat traseu este cel dintre Turda şi Gilău, pe unde se întorc în ţară cei ce lucrează afară şi pe unde tocmai a fost inaugurată o bucată de autostradă. De care nu avem nevoie.
