Ana Ciontea merită mai mult decât ingrata tăcere a hunedorenilor

Nicolle Ebner

 Nu m-am gândit niciodată, în vremea copilăriei mele, când citeam cu nesaţ basme populare româneşti, că voi ajunge să trăiesc, aievea, acele vremuri prezentate ca fantastice. Şi de ce spun asta. V-aţi gândit vreodată că frumoasele basme româneşti, în care binele învinge întotdeauna, în care cele mai dificile situaţii sunt depăşite cu puterea minţii, iar veştile se răspândeau în lume mai repede ca vântul şi ca gândul, vorbesc de fapt despre o civilizaţie foarte evoluată, dispărută de pe meleagurile noastre, precum Atlantida şi din care au rămas doar frânturi de enigme? Mi-a trecut această idee prin minte în momentul în care am primit, prin intermediul Internetului – această tehnologie modernă inventată, tocmai la timp, pentru a suplini comprimarea timpului – un mesaj, de la bunul meu prieten, scriitorul Eugen Evu. Instantaneu. Adică, mai repede ca vântul şi ca gândul, precum în basmele populare româneşti. De ce am ajuns să fac această paranteză la introducere: pentru că tehnologia modernă m-a trimis cu gândul la lumi de mult dispărute şi m-a determinat să le privesc şi cu alţi ochi, iar mesajul lui Eugen m-a făcut să pătrund în memoria sufletului meu şi să deschid câteva sertăraşe cu amintiri. Şi toate astea, pentru că misiva primită de la Eugen îmi vorbea despre actriţa Ana Ciontea (foto).

Şcoala hunedoreană
La 15 iulie 2009, adică în urmă cu trei săptămâni, Ana Ciontea a împlinit 50 de ani. Sunt sigură că, erudit cum este,  Ana se va bucura de urarea noastră de „La Mulţi Ani”, chiar dacă am pierdut momentul festiv. Cum spuneam, s-a născut la Hunedoara, dintr-o familie modestă. Cum altfel puteau fi, în acele vremuri, familiile din Hunedoara, aflată în plină construcţie. Vreo doi ani, am fost colege la acelaşi liceu teoretic din oraşul de pe malul Cernei. Mi-aduc aminte că o vreme, a fost preşedinta organizaţiei UTC. O admiram pe holurile liceului, pentru părul superb, de un roşu natural, pe care-l purta prins într-o coadă „de cal” şi care-i trecea bine de fund. Mignonă de statură, dar agilă în mişcări şi, parcă, cu un zâmbet care tot timpul mi s-a părut trist. Într-un interviu televizat, povestea că atunci când a mers să dea examenul de admitere la IATC a împrumutat o pereche de sandale de la o prietenă. Atât de puternică a fost dorinţa de a reuşi, încât nimic nu i-a stat în cale. Iubitorii filmului românesc şi-o amintesc desigur, pe actriţa Ana Ciontea, una dintre frumuseţile care au strălucit pe „firmamentul” filmului românesc – din păcate, scurtă vreme – până când a dispărut… în Franţa, unde s-a stabilit la Limoges, de aproape 15 ani şi unde colaborează cu mai multe companii de teatru franceze.

Veveriţa – Roşcovel
„Am scris despre acest rar talent manifestat şi în anii de liceu, în revistele „Contemporanul” şi „România literară” şi am avut-o elevă la cursul de doi ani, de teatru şi artă scenică. Cineaşti români şi străini au scris elogios despre ea. Îmi exprim duios mândria de a-i fi îndrumat primii paşi, alături de neuitaţii regizori Pavel Crişan şi Cleopatra Pupp”, îmi scrie Eugen Evu în epistolă, amintindu-mi astfel şi de doamna Pupp, cea care ne dădea frâu liber imaginaţiei şi care, în loc să ne îndoctrineze cu conspecte literare rigide, asculta răbdătoare viziunea noastră despre viaţă, despre iubire, despre filosofia lumii. „Ana Ciontea are un destin frumos – fascinant- dramatic, în care rolurile ei au fost mereu memorate cu o iuţeală magnetică, ultra-empatică, înţelese şi jucate dezinvolt-ludic, însă personajul cheie este ea însăşi, Ana Ciontea –  Veveriţa Roşcovel, cum o dezmierdam: un talent generos, cu inepuizabile resurse sufleteşti, motivate psihic de o copilărie a paradisului trist, sărăcit, de unde se refugia în visătoria Jocului. Negreşit, un talent înnăscut şi de mare forţă expresivă, datorită hărniciei ei şi dăruirii. Îmi este ruşine de ruşinea edililor de după 1989, care nu au catadixist să îi acorde în oraşul ei natal, cuvenitul titlu de Cetăţean de Onoare…. Poate mâine…”, îşi încheie Eugen Evu epistola.

Măruca Elefterios, în Aniela
Cunoscută publicului iubitor de teatru şi film pentru rolurile din “Întoarcerea din iad” (1983), “Sezonul pescăruşilor” (1985), “Primăvara bobocilor” (1985), “Umbrele soarelui” (1986), “Luminile din larg” (1986), “Pădureanca” (1987), “Sanda” (1990), “Şoapte de amor” (1994), “În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură” (2001), “Ciocârlia” (2002), “Un goűt de sel” (2003), Ana Ciontea a jucat mult timp pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, precum şi în numeroase creaţii ale regizorului Silviu Purcărete, director la Théatre de l’Union. Desfăşoară activitate pedagogică la Académie théâtrale de l’Union Limoges; Compania şi şcoala de teatru “Actea” – Caen şi la clasele de teatru de la Lycée Gay-Lussac, Limoges. Şi dacă vă este dor de ea, o vom revedea în „Aniela”, primul serial românesc de epocă, în care hunedoreanca noastră va da viaţă personajului Măruca Elefterios, o doamnă din înalta societate, care are două fete: Aniela (Adela Popescu) şi Teresa (Adina Galupa).

Nominalizări şi premii: 
– Premiu de interpretare – Hilde Wangel, “Constructorul Solness” de Henrik Ibsen, regia Tudor Mărăscu, 1989 
– Premiu de interpretare – Maria, “Piticul din grădina de vară” de D.R. Popescu, regia Nicolae Scarlat, 1984 
– Premiu de interpretare – Mitzura, “Jucăria de vorbe” după Tudor Arghezi, adaptare de Alexandru Dabija, regia Alexandru Dabija, 1983 
– Două premii de interpretare – Jo, “Gustul mierii’” de Shelagh Delaney, regia Ion Cojar, 1982 
– Premiu de interpretare – Wendlo Bergman, “Deşteptarea primăverii” de F. Wedekind, regia Gina Guzina, 1982 
– Premiu de interpretare – Anişoara, “Iertarea” de Ion Băieşu, regia Ion Cojar, 1982 
– Premiu de interpretare – “Sezonul pescăruşilor”, regia Nicolae Opriţescu
– Două premii de interpretare – “Întoarcerea din iad”, regia Nicolae Mărgineanu