As(o)marea procedurii

Maniera de asumare a răspunderii guvernului pentru noul Cod al muncii–a 11-a asumare la care recurge acest cabinet–a reuşit, ca la biliard, prin lovitură cu manta, realizarea a două obiective de nedorit în mod normal.
Primul, dezbaterea unei legi extrem de importante a avut de suferit, pentru că atenţia a fost mutată de pe dezbatere pe asumare. Altfel, erau mai multe şanse să fie mai bine cunoscut ceea ce se adoptă.
Al doilea, eludarea–tot pentru a 11-a oară–a Parlamentului şi deci, a echilibrului pe care o ţară îl poate avea prin obţinerea unui consens minimal asupra unei legi cu o asemenea miză.
Răspundeam unui comentariu al unui cititor, referitor la poziţia critică pe care o am faţă de Băsescu şi PDL, argumentând prin derapajul democratic al României. Dacă preşedintele Băsescu a reuşit să coboare discursul public şi prestaţia politică la un nivel inacceptabil pentru o ţară membră a Uniunii Europene, atunci, PDL, partid care în esenţă ar putea fi democratic, recurge la stratageme prin care anulează reprezentativitatea parlamentarilor, indiferent de nivelul lor. Înclin să cred că fără Traian Băsescu, PDL ar fi un partid cu comportament politic mult mai normal, pentru că nu ar avea în spate pe cineva care să abuzeze de funcţie. Un preşedinte normal, al unei ţări normale, ar dori, îmi imaginez, să asigure un echilibru politic între Putere şi Opoziţie şi ar sancţiona derapajele care pun în pericol funcţionalitatea statului, alterată, în timp de criză, prin totala lipsă de colaborare în cadrul binomului Putere-Opoziţie.
Premierul Boc doreşte de fapt mai mult decât o asumare a răspunderii, prin care să evite acceptarea unor amendamente ale Opoziţiei, patronatelor sau sindicatelor–în acest caz. Boc doreşte o validare. Asumarea echivalează cu un vot de încredere în Parlament, vot prin care în democraţiile consolidate este verificată soliditatea susţinerii de care se bucură guvernul respectiv. Pentru Emil Boc însă, un vot fără miză este riscant, astfel încât el doreşte nu un vot de încredere, ci un vot pe o lege, ceea ce introduce nuanţe importante–partenerii de guvernare nu pot sancţiona executivul, pentru că nu asta li se cere, ci votarea unei legi.
Mai mult decât atât–confruntat cu presiuni, Emil Boc doreşte să-şi întărească poziţia în guvern, dar mai ales în partid. Greii PDL ştiu bine că preşedintele partidului este vioara I, un premier care nu este şi preşedinte de partid fiind un fel de frunză-n vânt, mai ceva decât este acum Boc. Asumarea este, cred, ultima mare carte jucată de Emil Boc înainte de alegerile din PDL, dar din păcate, asumările sale succesive echivalează cu narcotizarea democraţiei româneşti.