Căutătorii de aur din Apuseni – între istorie şi o nouă formă de turism

Delimitat imaginar între localităţile Deva, Brad, Baia de Arieş şi Zlatna, „Patrulaterul aurifer“ este o zonă din Munţii Apuseni vestită prin zăcămintele de minereu aurifer. Numai de la Mina Gura Barza, situată în apropierea municipiului Brad, s-a calculat că s-ar fi extras circa 1 la sută din tot aurul din lume.
Din păcate, minele de aur, cum este şi cea de la Gura Barza, s-au închis rând pe rând. Foştii mineri au ieşit la pensie sau au plecat spre alte locuri unde puteau să-şi câştige traiul zilnic mai uşor. Alţii, pentru care pasiunea şi dragostea de locurile minunate ale Apusenilor au depăşit greutăţile zilnice, au încercat şi altceva. Inginerul geolog Georgeta Dulgheru este o prezenţă cunoscută în zonă. A lucrat timp de 15 ani la mină, iar din anul 2006, când exploatarea aurului a încetat, a fost nevoită să ia viaţa în piept. Cu ajutorul autorităţilor locale din comuna Buceş, a reuşit să pună pe picioare un proiect dedicat celor pasionaţi de căutarea aurului.
„Casa căutătorului de aur“, din satul Stănija, este locul în care îşi petrece o mare parte din timp, pentru că acolo, pe Valea Maliţei, munceşte să dezvolte un alt concept de turism, strâns legat de tradiţia zonei. A învăţat să caute aur aluvionar, pe râurile din vecinătate, ajutată de o legendă vie a satului, Ioan Cătălina, meşter în mânuirea şaitrocului – o unealtă asemănătoare cu o lopată în formă de evantai, care permite decantarea nisipului şi, cu puţină şansă, a unui grăunte mic, strălucitor. „Poate fi aur, dar poate fi şi «aurul prostului», o formă de pirită care se confundă uşor cu preţiosul metal“, ne spune inginerul geolog.
Cât aur putea găsi un căutător care folosea şaitrocul? „Depindea de noroc, puteau să muncească mult într-o zi şi să nu găsească nimic sau, cu puţin noroc, puteau găsi câteva grame, în câteva ore. Până la urmă era vorba de locul ales şi de flerul aurarului, ca în orice meserie, ca orice meşteşugar. Pe la jumătatea secolului trecut, căutătorii de aur mergeau peste deal, la Abrud, şi duceau ceea ce au scos, iar la schimb primeau produse pentru familie, alimente“, răspunde Georgeta Dulgheru.
Împreună cu Ioan Cătălina, ajuns acum la 85 de ani, sunt singurii oameni din zonă care mai ştiu meşteşugul căutării aurului cu şaitrocul. O perioadă au avut permisiunea legală de a căuta aur într-o zonă de pe Valea Maliţei, însă licenţa a expirat în vara anului 2018, iar reînnoirea acesteia necesită timp şi bani. Tot atunci a demontat şi jgheabul pe care îl amenajase acolo, deoarece trebuia să aducă locul la starea iniţială.
Chiar şi aşa, nu a renunţat la ideea de a promova o meserie a cărei vechime depăşeşte 2.000 de ani. În vremurile de acum nu mai este rentabil să cauţi aur pe cursurile de apă, dar vechiul meşteşug poate fi aducător de bunăstare. Sunt oameni dispuşi să-şi petreacă vacanţa în aer liber, pasionaţi de lucruri noi şi pentru care căutarea aurului aluvionar poate fi o aventură demnă de ţinut minte.
Aşa s-a născut conceptul „Casei căutătorului de aur“ de la Stănija, un proiect care îşi propune să aducă turişti pe Valea Maliţei, să le arate o galerie de mină din care s-a extras minereul aurifer sau cum se căuta aurul cu şaitrocul. Proiectul a fost accesat de Primăria comunei Buceş şi are deja o vechime de cinci ani. În curtea casei, Georgeta Dulgheru a amenajat un loc cu exponate de minereuri care pot fi găsite în zonă, cu uneltele folosite de aurari şi în care le propune turiştilor demonstraţii despre cum se lucra odinioară pe văile din apropiere.
„Se pot caza aici turiştii interesaţi de frumuseţile zonei. Chiar dacă acum nu se mai poate merge pe Valea Maliţei, demonstraţiile despre cum se căuta aurul aluvionar se pot face la «Casa căutătorului de aur». În timp, aici am mai dezvoltat o colecţie mică de flori de mină specifice zonei, unelte de minerit, bibliografie. Nu lipsesc legendele zonei sau produsele locale. Apoi, domnul Ioan Cătălina, o legendă a locurilor, ne spune despre cum se căuta aurul acum mai bine de 50 de ani, când a învăţat de la bunicul lui. Nu pleacă nimeni fără să fi învăţat ceva şi toată lumea pleacă mulţumită“, spune inginerul geolog.
Experienţa anilor trecuţi şi întâlnirile pe care le-a avut cu oameni din diverse colţuri ale lumii i-au oferit Georgetei Dulgheru şi ideile prin care meşteşugul căutării aurului poate fi continuat într-o formă adaptată zilelor noastre.
„Nu ar fi rău să existe şi în România permisiunea de căutare a aurului aluvionar ca un hobby. Ar fi o premieră la noi. Este un fel de activitate pe care şi-ar dori-o atât românii, cât şi străinii, din ceea ce am constatat de-a lungul anilor. Străinii vin chiar cu lecţia învăţată, pentru că în alte ţări se poate, cum este Spania, Elveţia, Germania, Belgia, Olanda şi în SUA. Este o formulă care presupune o înscriere în acest circuit la un for local unde anunţă ce vor să facă şi plătesc o taxă care le permite să umble pe vale pentru un timp sau pentru o anumită suprafaţă. Dacă găsesc aur, să existe o formă prin care să se poată justifica şi să anunţe ce vor face cu el. Ar fi un fel de turism minier, care să includă şi această ramură“, este de părere interlocutoarea noastră.
Pentru acest lucru ar trebui ca noul concept să fie preluat într-o formă legală pentru ca ideea să aducă profit ulterior, iar inginerul geolog şi-a arătat disponibilitatea de a colabora pentru acest proiect. Este o meserie care poate aduce beneficii oamenilor din aceste zone, în special tinerilor care şi-ar găsi de lucru fără să mai fie nevoiţi să plece de acasă.
„Este o meserie care nu ar putea fi uitată dacă noi am reuşi să o transformăm într-un hobby la care ar adera o mulţime de amatori. Acum este greu să fie dusă mai departe, pentru că teorie putem face, dar, pe teren, practică nu putem face în mod legal“, a conchis Georgeta Dulgheru. (Sorin Blada, AGERPRES)