Colonia Hăşdat, paradisul închis al romilor hunedoreni

Volodia Macovei

O buclă pe deal, la ieşirea din Hunedoara, s-a transformat, de-a lungul anilor, într-un paradis hilar, străpungând verdeaţa deasă cu turnuleţe întocmai pălăriilor de măscărici medieval, porţi supradimensionate şi construcţii gigant, colorate în alcătuire pestriţă. Paradis, pentru că acolo, oamenii par să cunoască dimensiunile huzurului şi a unei tihne economice în care limitele, oricât de generoase, sunt mereu depăşite înspre necunoscut. Hilar, pentru că totul e surprinzător de ridicat spre lipsă de utilitate, într-un parteneriat debusolant arhitectură-imaginaţie.
Care e mai tare din parcare
Folosesc termenul colonie, tocmai pentru că în zona Hăşdat, există o auto-asumare a izolării pe principiul „noi aici şi restul lumii acolo”. E colonie a romilor avuţi, pentru care nici o investiţie nu e prea mare, pentru care limitele spaţiului vital sunt doar teoretice. Fiecare familie a construit exagerând, într-un mimetism dinamic, într-o competiţie care pe care, socoteala făcându-se în număr de turnuleţe, camere, etaje, trepte, băi, cu adjuvantele opulenţei: autoturisme, piscine, iluminat monumental.
La prima vedere, ai senzaţia că nu mai încape nimic în bucla de deal ticsită de palate orientalizate la ghici. Dar nu e aşa. Cum baţi mai atent cu privirea, observi o mulţime de construcţii în lucru, câştigând, pe verticală şi orizontală, tot spaţiul ce mai poate fi câştigat. Se construieşte din greu, peste tot vezi echipe de muncitori pregătind ridicarea pereţilor uriaşi, a stâlpilor grei şi a pavajelor pe care poţi întoarce camioane.
Te privesc cu suspiciune
Ciudat, însă, la orele prânzului, tot acest ansamblu uluitor pare părăsit. Curţile imense sunt goale, ici şi colo, câte un autoturism de lux odihnind la umbră, ferestrele mute, uşile ferecate, porţile aşijderea. La un bufet, în faţă, câţiva oameni ce nu par proprietari de palate, sporovăiesc pe ton scăzut. Ca o apariţie morganică, o ţigancă elegantă, în negru, urmată de un copil, străbate fantomatic bucată de drum, apoi dispare.
Când încerci să te apropii de un gard uriaş, de vreo poartă, acolo unde vezi, în sfârşit, pe cineva, eşti privit cu suspiciune, mai ales dacă eşti însoţit de un fotograf. Cei pe care reuşeşti să-i îndemni la un schimb de replici, îţi spun, tranşant, că nimeni nu vrea să vorbească despre colonie, despre case, despre viaţa acestei comunităţi închise. Dacă insişti încă în câteva locuri, afli de la cineva mai deschis la vorbă că ar fi foarte bine dacă ai face cale-ntoarsă, pentru că ai putea da de careva mai supărat şi nu s-ar termina bine.
Abia acum observi un lucru interesant: nimeni nu se opreşte să facă fotografii, ci le fac din mers, de pe şaua motocicletei sau prin geamul lateral al maşinii. Să inspire acest loc teamă sau un respect straniu? Poate, amândouă.
Şi totuşi, ştii că, în spatele stranietăţii şi a izolării se află un puls vital de o dinamică rară, cu suflete zorindu-şi viaţa mai puţin după regulile ştiute şi mai mult după o mistică păstrată tocmai în spiritul coloniei. Sunt mulţi oameni cu meserii din cele mai diverse, multe ţinute-n tradiţii de familie sau clan, cum sunt cele ale metalului preţios sau lemnului, ale utilului sau ale divertismentului.
Pentru a se împăca, într-un final, cu lumea, cei de aici s-au străduit să-şi pună la punct şi actele necesare pentru ca paradisul lor să nu mai încurce autorităţile şi să nu mai fie ţinta vorbelor grele.
Şi, după împăcare, ce se întâmplă aici e viaţă limpede pentru cei ce-o împărtăşesc, dar încifrată şi ferită pentru curiozitatea dinafară. Este viaţa lor, viaţa romilor din colonia Hăşdat.