Cu foarte puţin efort, dar cu multă educaţie…

Suntem în plină perioadă a concediilor. Înainte de a-mi lua o pauză şi de a da o pauză celor exasperaţi că nu ridic în slăvi guvernul, pe Boc şi pe Băsescu, iată câteva consideraţii estivale despre turism.
Să ne dea… Este o rugăminte, implorare, milogeală des auzită, mai ales când este vorba despre acţiuni menite să ducă la îmbunătăţirea atractivităţii României, Hunedoarei, zonei, nu doar pentru turiştii străini. Spun „nu doar pentru…”, deoarece avem tendinţa să ne plasăm singuri într-o postură inferioară, considerând că pentru străini merită, pentru noi, nu. Pentru noi, „să ne dea…”
Din păcate, pentru noi, nu merită făcut, pentru că la noi merge şi aşa, „ăia” sunt mofturoşi, noi suntem la noi acasă. Poate e cam lungă introducerea, dar va fi urmată de un exemplu concret.
Am mai spus că-mi place să mă refugiez sâmbetele şi duminicile, când timpul îmi permite, fie pe Valea dinozaurilor de la Sânpetru, fie pe Valea Râuşorului, departe de civilizaţie, în locuri mai ascunse, unde nu ajung maneliştii şi cei pentru care primul gest este datul drumului la aparatul de radio din maşină.
În drum spre Râuşor, cum ieşi din Haţeg spre Sântămăria Orlea (de fapt, chiar înainte de a întâlni indicatorul care semnifică ieşirea din Haţeg), înainte de cele două poduri peste canalele de aducţiune ale hidrocentralelor (poduri care se repară de câţiva ani, alţii în timpul ăsta au făcut viaducte sau zgârie-nori…), se face un drum spre dreapta, care permite ocolirea podurilor în cauză (poduri care, bineînţeles, au reintrat în reparaţie…). Drumul cu pricina duce peste unul dintre barajele lacurilor de acumulare, baraj aflat în imediata vecinătate a fabricii de bere (acum închisă – marca „Haţegana” vine parcă de pe la Târgu-Mureş – altă aberaţie…). Ei bine, pe acel baraj, în zilele călduroase, e puhoi de lume – pescari, tineri veniţi să se scalde, mai nou, chiar grupuri sau familii care fac camping, punând corturile imediat după baraj. Aşa era şi vineri, 15 iulie. Şi când m-am dus, şi când m-am întors. Până aici, e ok – bine că sunt lacurile care răcoresc zona.
Pe marginea drumului, în special în porţiunea care traversează barajul, mizeria este însă înfiorătoare. Mă şi miram cum de stau oamenii ăia înconjuraţi de pet-uri, de doze de bere, de ambalaje de tot soiul, aruncate peste tot, mă întrebam cum se relaxează printre gunoaie şi dacă acasă la ei, ar accepta să stea în asemenea condiţii. Acasă e acasă – e spaţiul lor… pe când acolo, pe baraj, e spaţiul nimănui, deci de ce ar avea grijă? Poate mulţi dintre ei (erau cu sticle de apă şi suc, cu doze de bere, cu cutii de îngheţată în mâini) sunt exact cei care aruncă ambalajele cu nonşalanţă pe marginea drumului. Ar fi atât de simplu să le ducă la primul tomberon, respectându-se pe ei şi pe alţii care vin să se relaxeze.
Nu ar trebui să le dea nimeni nimic – nici guvernul, nici primăria, nimeni. Dar dacă pe ei nu-i deranjează… Poate că speră că elevii vreunei şcoli generale vor veni să cureţe după ei. Apoi o vor lua de la început, dacă tot s-a făcut curat.