Cum a fost și cum am ajuns. Viață de miner în comunism: lucra în Iad ca să aibă o viață ca-n Rai. „Aveam de toate, se găsea salam de Sibiu în prăvălii“

În anii ’70-’80, toată Valea Jiului era o exploatare minieră. În prezent, puține lu­cruri mai amintesc de minele din trecut, de lămpașe, dar și de poluare.
Minerii din zonă au plecat rând pe rând, odată cu închiderea abatajelor, ducând cu ei dramele din adâncul pământului, de unde nu toți s-au întors în viață. Cei care au rămas să-și ducă bătrânețea pe aceste meleaguri, unde sectorului minier nu i-a luat locul nimic alt­ceva, povestesc despre vii și morți deo­po­trivă, despre bine și rău, scriu cei de la Adevă­rul. Paul Angelescu, în vârstă de 70 de ani, a apucat vremurile de glorie, dar și de coșmar ale mineritului din România. Inginer geolog de profesie, a iubit și a urât deopotrivă acest sec­tor de activitate, pe care economia României se baza în perioada comunistă. A fost angajat pe postul de inginer geolog la Mina Dâlja, din Petroșani, în perioada 1979-2001, când toată Valea Jiului era o exploatare minieră.

Dat afară de director
Dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar face același lucru. Născut la Turnu Măgurele, a primit repartiție la Mina Lupeni. Tânăr fiind, nu cre­dea că va munci în sectorul minier propriu-zis și ideea lui era să obțină negare de post și astfel să meargă la București, unde avea „ceva aranjamente pentru un post destul de călduț“. Directorul minei, Gheorghe Marchiș, i-a dat aprobarea și mai avea de trecut un singur hop: să obțină și semnătura directo­ru­lui general al combinatului. „Când am intrat în biroul lui și a auzit ce vreau să-i cer, mi-a făcut un semn: «Ieși afară! Eu am nevoie de geologi că mai deschid încă patru mine noi». Pe mo­ment, i-am transmis tot inventarul ceresc, dar acum, Dumnezeu să-l odihnească, îi mul­țu­mesc. A fost o viață foarte frumoasă din toate punctele de vedere“, râde el acum la aceste aduceri-aminte.

Fabrici pentru neveste
Micul cătun Petroșani se transforma sub ochii lor în oraș. Din anii ’80 a început explozia de șantiere. Erau șantiere de construcții din Alba, din Cluj, din Argeș care construiau blocuri. Pe lângă mine, unde lucrau bărbații și lucrările de investiții ca să permită accesul la zăcământ, era o industrie care se dezvolta pe orizontală. „La acea vreme funcționau între­prin­deri orizontale care asigurau mentenanța utilajelor pe partea mecanică sau fabrica de oxigen plus exploatările forestiere, întrucât la mine se consumau cantități uriașe de lemn de mină“. Apoi, s-au deschis fabrici pentru nevestele minerilor, cum ar fi cea de tricotaje, Fabrica de mătase Vâscoza. „Nu puteai să nu-ți găsești un loc de muncă, indiferent de gradul de educație sau de câtă școală aveai“. Fostul inginer își amintește că erau peste 60.000 de persoane angrenate în tot ceea ce a însemnat în activitatea propriu-zisă de mi­nerit și în ramurile conexe.

Salarii de subteran
Nici din punct de vedere financiar, minerii și personalul auxiliar nu se plângeau. „Erau salarii de subteran. În anii ’80, când în restul țării nu se găsea carne, noi primeam o dată la două săptămâni, dacă nu mă înșală memoria, un pachet cu câteva kilograme de carne de porc, câte o găină sau două, mezeluri. Pâinea era pe cartelă, dar primeai câtă voiai“.
Fostul angajat al minei recunoaște că nu au îndurat lipsurile pe care le-au suportat ro­mânii din restul țării. „Noi am dus-o bine, a­veam de toate, se găsea salam de Sibiu în prăvălii. Cumpăram salamuri pentru rude și le trimiteam la Alexandria, la București, la prieteni. Adevărul e că și eu când am venit stagiar în Valea Jiului, cred că în prima săp­tă­mână, n-am mâncat decât salam de Sibiu, până când m-am săturat și am zis stop“. Mai mult decât atât, după greva minerilor din 1977, care a început la Motru, ortacii au primit și o masă caldă. Răscoala s-a iscat după ce a fost publicată decizia de raționalizare a ali­men­telor de bază, care fuseseră până atunci exceptate de la cartelare. În Valea Jiului nu au fost restricții, ca în altă parte. Câteodată se mai stingea lumina, dar pe perioade scurte. „Este adevărat, aici am avut probleme cu apa potabilă, dar s-a rezolvat și aia. De căldură nu era problemă, pentru că noi plăteam curentul electric cu 0,25 bani, când restul îl plătea cu 80 de bani sau un leu. Aveam în fiecare locu­in­ță radiatoare, dar nu din astea, de prăvălie, ci industriale, că le țineam 10 minute în priză și făceam 26 de grade în casă. Blocurile a­veau sistem de încălzire, dar nu era căldură su­ficientă. Noi glumeam și ziceam: «Păi n-au căr­bune să încălzească apa». Era o teh­no­lo­gie veche. Problemele au fost până în anii ’80, când de la termocentrala de la Paroșeni s-au tras conducte cu agent termic în toată Valea Jiului și căldura n-a mai fost o problemă“. (A.N.)