Cum o mai duc românii şi ungurii…?

În 1996, spre sfârşitul anului, acceptarea UDMR drept partener la guvernare a fost o premieră şi un pas important spre reconcilierea româno-maghiară. S-a demonstrat că nu s-a rupt nici Ardealul, România a rămas pământ românesc, mă rog, au fost demontate în bună măsură clişeele naţionalist-şovine prezente şi de o parte şi de alta. Oricum, a rămas o certitudine faptul că la nivelul populaţiei de rând, acceptarea reciprocă şi toleranţa sunt mult mai pronunţate decât la vârf, acolo unde politicienii urmăresc interese care nu întotdeauna converg cu cele ale electoratului, există multă demagogie şi aproximaţie dâmboviţeană.
UDMR a adus – cu mici excepţii – profesionişti la guvernare. Cu foarte mici excepţii, a fost la guvernare neîntrerupt, din decembrie 1996. Aşa-numita politică a paşilor mărunţi a dat roade, limitele au fost mai întâi testate şi abia apoi deplasate cu puţin, într-o ţară ai cărei cetăţeni au aflat curând că patria-mamă o fi ea România, dar patria pur şi simplu poate fi foarte bine Italia, Spania, Germania sau Australia.
În ultima perioadă însă – şi mă refer la ultimele luni, să spunem un an – tensiuni pe care le credeam uitate se fac simţite între români şi unguri. Poate nu sunt profunde, dar apar la nivelul a ceea ce se numeşte mental colectiv. Prezenţa UDMR într-o guvernare care a impus măsuri de austeritate drastice a fost receptată, parţial, şi ca utilizarea unei oportunităţi pentru a deplasa limitele de care vorbeam. Se ştie că în vreme de război sau de crize profunde, totul devine mai maleabil şi mai nesigur, certitudinile se prăbuşesc şi câştigă îndrăzneţii. Pentru o mare parte din electorat, UDMR apare drept partidul care girează puterea impopulară.
Pe de altă parte, guvernul lui Viktor Orban, cunoscut pentru implicarea în cauza maghiarilor de peste graniţe, introducerea legitimaţiilor de maghiar etc., nu este de natură să scadă stresul suplimentar al majoritarilor, şi aşa cu nervii întinşi la maximum după disponibilizări, tăieri de salarii, alte disponibilizări, iar acum, teme artificiale precum regionalizarea – care a redeschis brutal Cutia Pandorei. Tonul aspru al lui Laszlo Tokes – care, în opinia mea, a avut o prestaţie politică postdecembristă lamentabilă, ratând postura de adevărat erou al Revoluţiei din 1989 – îl face nefrecventabil pentru orice om politic român.
Populaţia nu cred că a ajuns la un prea mare grad de învrăjbire. Ce se vede dinafară este însă ciudat – o eventuală (deşi improbabilă) împărţire a României în opt regiuni va anula pe termen mediu şi lung orice tentativă de refacere a Ţinutului Secuiesc – că doar n-o să împărţim anual ţara… UDMR nu poate accepta asta. Dar nici să iasă de la guvernare n-ar prea vrea, mai ales că nici Opoziţia nu este în situaţia de a putea oferi altceva mai profitabil, în termeni de autonomii. De urmărit…