De ce erau drumurile romane cele mai bune din lume. Unele sunt folosite după 2.000 de ani, în timp ce în România o autostradă e garantată patru ani

Statul român cerea, în 2015, o garanţie de 4 ani pentru tronsoa­nele de autostrăzi scoase la licitaţie. Chiar şi înainte de acest termen, şoferii ajung să-şi strice maşinile în gropile din asfaltul turnat de curând. Pe de altă parte, există drumuri construite de romani acum circa 2.000 de ani care se mai păstrează şi as­tăzi în stare bună. “Adevărul” a în­trebat istoricii care erau secre­te­le drumarilor romani.

Secretul

În ciuda faptului că beneficiază de 2000 de ani de evoluţie teh­no­logică, “drumarii” români sunt de­parte de performanţele construc­to­rilor de drumului ai Imperiului Roman. Unele drumuri romane, având o vechime de circa 2.000 de ani, precum Via Appia, Via Cassia sau Via Postumia (Italia), s-au păstrat până astăzi în stare bună.
Alexandru Diaconescu, profesor la catedra de Istorie antică şi Arheologie a Facultăţii de Istorie-Filosofie (Univeristatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), a explicat „secretul” romanilor: “Drumurile erau bine făcute. Acesta este se­cretul. Cei care se ocupau de con­struc­ţia drumurilor erau spe­cia­liştii din armată care ştiau meserie. Ei construiau atunci în sistemul macadam, adică foloseaul patru straturi: jos- bolovani, apoi pietrişi, nisip şi se acoperea cu lespezi de piatră. Macadamul a fost re­des­co­perit în secolul al XVIII-lea de un scoţian – John Loudon McAdam. La fel s-a redescoperit şi betonul inventat de romani. De la romani şi până la descoperirea asfaltului, tehnica de construcţie a dru­mu­ri­lor era, în mare, aceeaşi. Drumurile romane nu se lăsau pentru că aveau fundaţie, de o parte şi de alte erau rigole pentru scurgerea apei şi s-a circulat foarte bine pe ele timp de 2000 de ani”. Diaconescu sus­ţine că tehnologia construcţiei drumurilor a evoluat enorm de atunci: „Ce aveau ei mai bun era organizarea. Şi, de asemenea, nu se fura fabulos, cum se face la noi”.

„S-au păstrat excelent”

„În multe provincii drumurile romane s-au păstrat excelent. În Italia de pildă numeroase drumuri pavate se pot vedea în prezent (Via Appia şi Via Cassia, Via Postumia, Pompei). În Hispania – situaţia e diferită, în sensul că drumurile romane nu au fost protejate, s-a circulat mult pe ele şi, în prezent, ele se pot observa sub forma unor urme destul de slabe la suprafaţă. În Britannia există porţiuni bine păstrate, cum este drumul roman de la Blackstone Edge, dar şi sectoare care se observă în prezent pe teren datorită faptului că au fost contruite în rambleu”, susţine de istoricul Florin Fodorean, conferenţiar la Facultatea de Istorie din cadrul UBB, în cartea sa „Drumurile din Dacia romană”.
Unul dintre drumurile cele mai importante ale Imperiului- Via Appia – se păstrează şi astăzi în condiţii excelente. Drumul avea iniţial 195 km şi unea Roma de Capua. În 265 î.C., drumul a fost prelungit până la Brindisi, devenind un drum comercial important, pentru comerţul cu sclavi şi mărfuri din orient. În timpul împăratului Traian (114) s-a mai construit o ramură numită „Via Traiana” prin Bari. În prezent Via Appia (Strada 7) este circulată pe toată lungimea ei (540 km), o parte fiind asfaltată, dar cea mai mare parte este pietruită în timpul romanilor.

Reţeta drumurilor romane

Clujeanul Florin Fodorean a analizat exhaustiv problematica drumurilor romane în cartea „Drumurile din Dacia romană”. Istoricul precizează că modul în care romanii construiau drumuri depindea de realităţile din teren. Astfel, constructorii romani adaptau numărul de straturi folosit la drumuri pentru a răspunde celei mai mari provocări: umezeala solului. În cazul unor drumuri din Asia şi Africa se folosea un singur strat pentru drum, însă în cele mai multe zone se foloseau patru straturi.
Fodorean prezintă reţeta lui Vitruvius privind realizarea paturilor rutiere la drumurile romane: „Trasarea drumului se realiza cu ajutorul jaloanelor, după care se săpau două brazde paralele care delimitau lăţimea drumului. Pământul dintre aceste două brazde era săpat până ce se ajungea la o rocă rezistentă. Dacă aceasta nu exista, atunci se tasa pietriş sau se aşeza un strat de mortar, iar dacă pământul prezenta umezeală se înfigeau adânc în el piloni de stejar. Marginile erau întărite cu blocuri de piatră suprapuse, destinate ca fundaţie pentru trotuare. După ce se amenaja acest fundament, se ridicau în ordine patru straturi de materiale diferite: 1. Statumen (0,30-0,60 metri grosime), format din bolovani legaţi cu mortar sau cu pământ cleios bine bătut, care constituia temelia drumului. 2. Rudus sau ruderatio (0,25 metri), un strat compact realizat din piatră spartă mărunt sau din bucăţele de cărămidă amestecate cu nisip sau var, bine bătute; 3. Nucleus (0,30-0,50 metri grosime) un strat compact alcătuit din pietriş sau nisip cu grăunte mare; 4. Glarea /pavimentum sau summum dorsum (0,20-0,30 de metri grosime), alcătuia pavajul superior făcut din pietriş la viae glareae stratae (drumuri pavate cu pietriş) şi din mai multe lespezi sumar fasonate la viae silicae stratae (drumuri pavate cu dale de piatră). Lespezile erau blocuri poligonale astfel tăiate încât să poată fi îmbunate şi să asigure o suprafaţă de rulare optimă. Rocile pentru pavaj erau diverse: piatră dură, bazalt, roci vulcanice sau marmură de calitate inferioară”. Grosimea medie a straturilor rutiere era de circa 50 de centrimetri.