Gura lumii 29.03.2011
Roata vieţii se învârte atât de rapid, încât personaje care erau cândva foarte sus ajung, din cauza crizei financiare, în situaţia de a „cerşi” sprijin foştilor angajaţi. Cică, finanţatorul unei echipe de tradiţie din sudul judeţului a umblat zilele acestea cu sărut mâna pe la un antrenor, fost angajat al său, care activează acum la o echipă de top din Bucureşti. Patronul, care a băgat echipa în mocirla campionatului judeţean şi se confruntă cu mari probleme financiare, i-a cerut sprijin tehnicianului pentru transferarea unor fotbalişti. Fără ranchiună şi fără să uite că a mâncat cândva o pâine albă de la patronul aflat la ananghie, antrenorul specializat în descoperirea de tinere talente a direcţionat spre echipa fostului său patron doi tineri de perspectivă, care ar putea fi utili la nivelul Ligii a IV-a. Având însă şi sânge de comerciant în vene, tehnicianul a solicitat în schimb să aibă prima opţiune la transferul celor mai talentaţi jucători „produşi” de echipa patronului. Şi asta, pentru că, spre deosebire de patron, care a fost larg la pungă şi a ajuns să aibă probleme, tehnicianul a fost mereu atent cu finanţele proprii şi se descurcă foarte bine.
Un personaj mic la stat şi cu tupeu la „informat”, care îndeplineşte un rol de „femeie” într-o comisie ce se ocupă cu arbitrajul, şi-a încordat neuronii şi i-a jignit pe toţi hunedorenii care nu sunt sau nu vor să devină fluieraşi. Omul a remarcat corect că în anul 1994, la cursurile de arbitri era invazie şi existau peste 30 de absolvenţi, iar în 2010, au fost doar 10 candidaţi care au devenit fluieraşi stagiari. Însă când s-a apucat să motiveze respectiva realitate, personajul a dat cu bâta-n baltă şi i-a etichetat drept fricoşi şi săraci pe toţi cei care ocolesc această „nobilă” activitate. „Agresiunile asupra arbitrilor îi îngrozesc pe candidaţi, iar cei 500 de euro necesari pentru curs şi echipamentul minim reprezintă costuri prea mari pentru tinerii pretendenţi”, a spus personajul nostru. Pentru a-l pune cu botul pe labe pe „gânditorul unidirecţional”, îi oferim trei idei greu de imaginat pentru el. Unu: există oameni care aleg să fie doctori, avocaţi sau informaticieni şi care au ca pasiune alpinismul, cursele auto ori scufundările, preocupări care cer şi mai mult creier şi mai mult curaj decât activitatea de arbitru. Doi: investiţia pentru a deveni arbitru e mult mai mică de 500 de euro, iar cine ar vrea cu adevărat să se facă arbitru nu s-ar împiedica de bani. Trei: e mult mai plauzibil ca principalul motiv al evitării activităţii de fluieraş să fie mizeria morală, nepotismul şi corupţia, care fac ravagii în România.
