Gura lumii

Indiferent de profesie, de educaţie sau de sumele de bani din cont, oamenii cu frică de Divinitate se tem să nu fi greşit faţă de Dumnezeu, atunci când ceva din viaţa lor nu merge aşa cum ar dori ei. Când analizează situaţia care-i nemulţumeşte, acest gen de persoane îşi oferă răspunsuri ce ţin mai mult de „păcatele” lor lumeşti, decât de alte eventuale greşeli. Drept urmare, astfel de personaje îşi „descoperă” şi îşi admit, mai degrabă, că nu s-au rugat destul, că au preacurvit sau că au încălcat alte legi divine, decât că n-au muncit suficient şi cu seriozitate, că nu sunt talentate şi bine pregătite profesional ori că pur şi simplu, alţii sunt mai inteligenţi şi mai buni decât ele. O astfel de explicaţie mistică au găsit se pare şi reprezentanţii unei echipe din oraşul cu cetate, pentru un şir de trei eşecuri consecutive pe teren propriu. Iar cum cei din lumea sportului sunt unii dintre cei mai superstiţioşi dintre credincioşi, dovadă că intră cu dreptul pe teren, bat mătănii şi îşi fac cruci cu nemiluita, şi echipa cu pricina a ales ca soluţie pentru a drege busuiocul din campionat, un „pelerinaj” la biserică. Astfel, înainte de al patrulea meci de pe teren propriu, întreaga echipă a fost la slujba de duminică. Nu avem amănunte despre ce s-a întâmplat în sufletul fiecăruia dintre componentele formaţiei în acele momente, dar, cert e că după vizita la biserică, echipa a câştigat şi a pus punct seriei negre. Rămâne de văzut dacă după această izbândă se va munci mai mult, mai serios şi cu mai multă ştiinţă la antrenamente sau se vor înmulţi vizitele la biserică.

Pauza meciurilor din competiţiile sportive a fost gândită iniţial pentru a oferi un răgaz de odihnă competitorilor. În timp, menirea principală a pauzei a devenit aceea de a permite antrenorilor să discute cu jucătorii (jucătoarele), să schimbe tactica din mers sau să inventeze mutări care să transforme în bine exprimarea pe teren a echipei. Drept dovadă, în lumea comentatorilor sportivi sau a suporterilor, se spune mai rar „sperăm ca jucătorii să fie mai proaspeţi după pauză”, şi circulă mai des clişeul „sperăm ca pauza să fie un sfetnic bun”. Un argument suplimentar în favoarea acestui rol de sfătuire al pauzei este regulamentul din tenis, unde organizatorii competiţiilor au luat decizia ca pauzele să fie strict pentru odihnă şi au interzis comunicarea antrenor-sportiv. Aceste legi nescrise ale sportului sunt însă luate la 11 metri la o echipă din oraşul cu cetate, care a avut un start surprinzător de bun de campionat, dar apoi, a început să intre la apă. Drept dovadă, la pauza celui mai recent meci de pe teren propriu, antrenorul era la mijlocul terenului de unul singur şi se delecta cu aerul curat al dimineţii, iar jucătorii erau în vestiar ca o turmă fără stăpân, deşi scorul era favorabil adversarilor. Efectele lipsei de comunicare s-au văzut clar în teren, unde gruparea cu pricina a jucat haotic, fără luciditate şi inspiraţie, şi pe tabelă, întrucât meciul a fost pierdut de echipa scindată.