Gura lumii – 5.06.2009
Orice jucător, oricât de modest ar fi ca talent, pregătire sau caracter, a învăţat că în lumea fotbalului, la anumite nivele, contează mai mult imaginea decât adevărata valoare demonstrată în teren. Astfel, măcinaţi de teama că şi-au pătat rău de tot cărţile de vizită după contraperformanţa echipei lor din acest campionat, jucătorii unui club din sudul judeţului dau cât pot din gură pentru a-şi spăla imaginea. Afirmă cârcotaşii că fotbaliştii au devenit tare vorbăreţi şi spun la oricine stă să-i asculte, de la suporteri, până la impresari sau antrenori ai unor alte echipe, că vina pentru retrogradare nu le aparţine lor, ci conducerii clubului. Fotbaliştii susţin sus şi tare că ei aveau valoare şi ar fi putut salva echipa, însă oficialii clubului i-au sabotat. Şi, mai mult, spun fotbaliştii, chiar cei din conducerea clubului au dorit răul echipei, pentru a nu mai băga bani în fotbal. „Noi, băieţii, am vrut să evităm retrogradarea, dar alţii de sus nu au vrut”, este povestea pe care încearcă să o vândă jucătorii tuturor. Oricât de plauzibilă ar fi această explicaţie, în contextul real al crizei financiare şi al dezinteresului faţă de sport al autorităţilor, scuza fotbaliştilor sună prost şi dovedeşte lipsă de caracter, pentru că n-a fost scoasă la iveală la timp. Dacă fotbaliştii ar fi dezvăluit matrapazlâcurile şi dezinteresul oficialilor clubului înainte de spartul târgului, alta le era credibilitatea. Aşa, acum, în ciuda vrăjelii lor, puţini îşi vor găsi alte echipe de acelaşi nivel sau mai bune, întrucât au demonstrat că nu sunt doar slabi ca fotbalişti, ci şi lipsiţi de eleganţă.
Un personaj de la vârful arbitrajului hunedorean, recunoscut pentru farmecul inegalabil şi poveştile cu tâlc, a fost luat de val şi a ţinut o prelegere despre câteva strategii elegante de evitare a „tentaţiilor”. Fost arbitru la nivel înalt, omul nostru a fost deseori în situaţia de a fi „atacat” de oficiali ai unor cluburi cu „propuneri indecente” şi susţine că le-a făcut faţă în aşa fel, încât acum, când pune capul pe pernă, doarme liniştit. „Eu am în cont o sumă infimă, depusă imediat după Revoluţie, de care râd de fiecare dată angajatele băncii când merg pe acolo, pentru că nu am reuşit să o rotunjesc. Îmi place însă să mă îmbrac curat, cu haine elegante şi de fiecare dată altele, chiar dacă unele sunt de la second-hand. Dau astfel, impresia că aş avea mulţi bani şi atunci cei cu bani puţini nu îndrăznesc să mă abordeze. Iar în situaţiile în care vestimentaţia nu-i împiedică pe cei care ar vrea să mă tenteze, le povestesc despre afacerile mele şi despre cât de bine îmi merge financiar, aşa că îi dezarmez pe loc”, spunea cu umor omul nostru. Chiar dacă adevărul e poate undeva la mijloc şi nimeni nu-i perfect şi în măsură “să dea cu piatra” – aşa cum spunea chiar omul nostru – povestea are farmecul ei şi merita relatată, fie şi numai pentru a vedea ce trece prin capul arbitrilor şi la ce presiuni sunt supuşi.