Hervé, Franţa şi comunismul (I)

Hervé locuieşte la Herzeele, un sat francez din apropierea graniţei cu Belgia. Este arhitect peisagist, a amenajat proprietăţi ale unor mari oameni de afaceri francezi. Are cam 45 de ani, a adunat destul de mulţi bani, spune el, şi s-a retras din cauza unor probleme de sănătate şi acum se ocupă doar de propria pensiune turistică, relativ mică şi încă în faza de amenajare.
Am dormit o noapte la el, cu rezervarea făcută pe Internet. Seara, la o bere, Hervé mi-a spus că francezii nu-i prea iubesc pe americani. Care americani, în opinia sa, doresc doar răul Europei, nicidecum binele ei. Cel mai bine pentru tinerii europeni, de orice naţie, ar fi să se apuce de învăţat chineza, căci aceea va fi limba universală. Chinezii se extind încet, sunt aparent neafectaţi de criză, aşa că vor stăpâni lumea. Hervé nu spune pe faţă, dar lasă să se înţeleagă faptul că între Statele Unite şi China, mai că ar merge pe mâna Chinei. Oricum, Uniunea Europeană nu i se pare ca fiind cea mai bună soluţie pentru continent. Eu îi spun că dacă nu ar fi fost acceptată în UE, e adevărat, prematur, România ar fi intrat din nou în sfera de influenţă a Rusiei, pentru că nu ar fi rezistat singură, la intersecţia atâtor interese şi mari puteri. „Poate te vei supăra”, îmi spune el precaut, „pentru România, o ţară mai săracă, poate că este bine în Uniunea Europeană, dar pentru noi, vesticii, era mai bine să fi rămas singuri, Franţa, Germania, Spania, Italia, cred că ne-am fi descurcat mai uşor. Aşa, americanii ne vor răul, cum au făcut întotdeauna, susţinem şi alte ţări, nu e bine… Lumea e nemulţumită şi ajungem iar la extrema dreaptă!”
Îl întreb dacă America a fost mereu răul cel mai mare pentru Franţa şi îmi spune că da. Îi spun că eu vin dintr-o ţară care a experimentat, până acum 20 de ani, comunismul. Evident că ştie de comunism, dar aşa, în principiu. Dacă ţin cont de simpatiile lui pro-chinezeşti, aş putea crede că face greşeala pe care au făcut-o mulţi, creditând societăţile totalitare cu intenţii bune. Încep să-i povestesc câte ceva din comunismul real. Cum se lua curentul dimineaţa şi seara. Cum aveam doar două-trei ore de program la televizor, şi alea cu Ceauşescu. Cum ne-am bucurat totuşi că Ceauşescu nu a participat la invadarea Cehoslovaciei. Cum nu găseam de mâncare, în apartamente era frig, şi nici vorbă de ziare în care să poţi citi măcar câte ceva obiectiv. Cum nu era săpun şi hârtie igienică, cum aveam alegeri cu un singur candidat, străzile erau seara neiluminate, cum aveam nevoie de pile pentru o pereche de pantofi, o pereche de blugi sau un pachet de unt. Cum s-au retras unii în munţi, luptând cu arma în mână, cu speranţa că vin americanii, cum socoteau românii mereu că Franţa e sora lor mai mare… Care soră a cumpărat uzinele Dacia, fabrică acum Logan şi noi suntem mândri că astfel facem vânzări bune de maşini în Europa.
Pe măsură ce-i povesteam, tăcea din ce în ce mai mult. „Ai trăit tu toate astea?”, mă întreba din timp în timp, crezând probabil că-i povestesc din ce am citit sau am auzit pe la alţii. Da, i-am spus, am trăit în comunism 27 de ani, aşa că am avut timp să-i cunosc toate feţele.
Ei, l-am întrebat, s-au comparat ruşii cu americanii?