Idolii politici

Am remarcat faptul că unor oameni politici – ca multora dintre noi, de altfel – le place să semene cu cineva, au un model, ar vrea ca lumea să transfere asupra lor o parte din caracteristicile pozitive ale celor cu care cred ei că se identifică.
M-aţi putea întreba de unde ştiu. Simplu – cu atâtea site-uri de socializare, nu e chiar foarte greu să găseşti pagini ale politicienilor. Acolo, poţi să-ţi dai seama de gradul lor de disimulare, de aspiraţiile lor, de cât de bine sau cât de rău arată – ca la fiecare dintre noi. Diferenţa este că ei vor să ne conducă, pe când majoritatea celor care au bloguri, site-uri sau “există” pe Facebook, nu. Aşa încât diferenţele sunt mari în ceea ce priveşte impactul manipulării – pentru că, la urma urmei, toţi disimulăm, dar nu la fel şi mai ales, nu cu aceleaşi efecte, pentru că – în cazul de faţă cel puţin – nu dorim să candidăm pentru funcţii publice şi deci, nu avem nevoie de votul nimănui.
Nu am să dau nume, nu pentru că nu ar fi voie – mai ales dacă este vorba despre persoane publice – ci pentru că nu doresc să vă răpesc plăcerea de a constata cu propriii ochi în ce măsură oamenii politici se identifică (moral, fizic, temperamental) cu cei pe care îi consideră modele.
Mă voi limita la unele comentarii generale. În general, se merge pe ideea că omul este într-o mai mică sau mai mare măsură victima (explicabilă) a unui clişeu, a imaginii pe care el o are, simplificat, despre un anumit personaj. Aici intră în funcţiune, sunt sigur că iniţiaţii şi-au dat deja seama, de imaginarul colectiv. Un scurt exemplu, Ştefan cel Mare este asociat cu vitejia, mănăstirile şi dragostea de femei, Mihai Viteazul cu prima unire, dârzenia şi sacrificiul determinat de interese etc. În acest context şi pe acest model, am remarcat dorinţa politicienilor români de a se identifica în special cu oameni politici străini. Prea puţini se doresc Titulescu sau Ion I.C. Brătianu, sunt speriaţi de fondatorul României moderne – l-am numit pe Regele Carol I – Antonescu nu e prizabil decât secvenţial, în nici un caz în public, iar Ştefan sau Mihai sunt mult prea îndepărtaţi pentru a fi luaţi model – cine se vede cu barda în mână, din moment ce Turcia este partenerul nostru în NATO…? Dar cu Roosevelt, Woodrow Wilson, De Gaulle, Helmuth Kohl sau Churchill, acolo da, e înghesuială. Potrivirile sunt însă foarte generale şi cu totul sporadice, ba pe alocuri – dacă aveţi răbdare, vă veţi convinge – nu există similitudini între omul nostru şi omul lor. Nu sunt nici abili ca Roosevelt, nici democraţi autentici precum Churchill, nici vizionari ca Woodrow Wilson.
Partea proastă e că nici măcar nu încearcă.