ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT: Cine sunt copiii noştri?

Valentina Mureşan

Bine v-am regăsit! Astăzi vă propun o lectură despre noi şi despre copiii noştri.
Însărcinată fiind, eram nerăbdătoare să vină momentul naşterii şi să-mi ţin copilul în braţe. Lumea-mi spunea: bucură-te până e acolo, că abia după ce vine pe lume, încep problemele. Mi se părea absurd şi de neînţeles. Apoi, după ce am născut, îmi doream să crescă repede, să mă pot înţelege şi eu cu copilul meu. Lumea îmi spunea: bucură-te cât e mic!… Copil mic, probleme mici, copil mare, probleme mari! Nici asta n-am înţeles-o… Pe undeva, când eşti mamă pentru întâia dată, ţi se pare că va fi precum joaca de odinioară, cu păpuşi. Doar că păpuşa pe care o aduci pe lume e vie, plânge de-adevăratelea, mănâncă la minimum trei ore, îi e sete, uneori chiar urlă fără să o poţi opri, alteori face febră, vomită, nu doarme, are crampe, scaune moi, sau e constipată, face alergii, îi cresc dinţii şi iar urlă… iar mama e flacăra de veghe! Acum nu mai poţi pune păpuşa după dulap, ci eşti nevoită să te „joci“ non-stop. Cred că aceste lucruri erau denumite „probleme“. Şi da, cred că toate mamele trec prin aşa ceva, însă e nevoie de cineva care să netezească puţin drumul înainte. În alte ţări, există „şcoala mamelor“, unde tinerele viitoare mămici sunt pregătite pentru schimbarea din viaţa lor şi pentru primul an în care nu va mai fi nici domnişoară, nici doamnă, ci doar mamă! La noi nu prea există aşa ceva şi nici viitoarele bunici nu se prea ocupă de fetele lor care urmează să nască. Nu se ocupă şi nu se preocupă, pentru că îşi imaginează că le vor ajuta ele la momentul potrivit, sau pentru că nici pe ele nu le-a instruit nimeni şi cred că aşa e firesc. Doar că, în acest fel, noi suntem o naţiune de femei care nasc, nicidecum de mame! Suntem purtătoare de prunci, nu suntem creatoare de viaţă conştientă! Aceasta e marea problemă, nicidecum faptul că eşti liniştită cât timp e în pântec, iar când vine pe lume, apar şi problemele.
În ultimul timp, ţin legătura cu mămici ai căror copii (adolescenţi) au comportamente pe care părinţii şi mai ales mamele singure, nu le mai pot gestiona. Iar aici revenim la sintagma: copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari. În realitate sunt două aspecte din care trebuie privită problema. În primul rând, aceşti copii care devin problematici au un profil comun: au fost scăpaţi de sub observaţia părinţilor de pe la 9-10 ani; nu le este frică de nimeni şi de nimic; nu au respect faţă de nimeni, nu au conştiinţa activată şi de cele mai multe ori sunt de un egoism colosal. În al doilea rând, este vorba despre abordarea spirituală: aceşti copii nu sunt duşi de către părinţi sau bunici la biserică aproape deloc; nu sunt spovediţi, nu sunt împărtăşiţi; nu sunt priviţi ca entităţi, ca spirite unice, care au drumul lor, trebuie să ardă etapele lor şi să şlefuiască în această viaţă, ceea ce au de şlefuit. Copiii noştri ştiu încă înainte de a se naşte, în ce familii vin, care le va fi calea, ce vor face părinţii acestora din ei etc.
În acest context, primul lucru pe care trebuie, în mod obligatoriu, să îl facă tânăra care urmează să fie mămică, este să ceară de la Dumnezeu, un spirit bun şi curat pentru pruncul ei. Să vorbească cu el, încă din faza intra-uterină, să-i spună ce copil minunat e şi cât este de iubit, ce-şi doreşte de la copil etc. Ne plângem că nu mai sunt oameni de calitate în jurul nostru. Un preot înţelept spunea aşa: vreţi preoţi buni, naşteţi preoţi! Vreţi medici buni, naşteţi medici! Vreţi profesori buni, naşteţi profesori! Iar lista poate continua. Deci, mama este cea care cere de la Dumnezeu, încă înainte să rămână însărcinată, modelul de copil pe care şi-l doreşte. Acum, sigur, multe mămici care vor citi acest articol vor cere şmecheri, sau oameni de afaceri, ca şi când copilul vine pe lume cu o companie multinaţională în spate. Însă, cine a vrut să înţeleagă esenţa curată a acestor cuvinte, cu siguranţă a priceput exact ce am vrut să zic.
Apoi, o altă etapă din viaţa copilului presupune atenţia părintelui. Ştiu, nu mai avem timp, nervi, răbdare… însă odată ce am adus copii pe acest pământ, suntem obligaţi să fim atenţi, măcar la aspectele vitale, deosebit de importante, să le ţinem sub atenţie. Şi cel mai important lucru este să-i dezvoltăm copilului conştiinţa! Acest lucru este posibil doar apropiindu-l de Dumnezeu! Copilul trebuie împărtăşit săptămânal, până la şapte ani. Cum ar putea fi un spirit viu, dacă nu-l ducem la sfânta împărtăşanie, să-l primească pe Iisus Hristos în trupul lui, în mintea lui, în spiritul care este, pe acest pământ? Apoi, copiii trebuie duşi la spovedanie, pentru că doar aşa se pot autoevalua, îşi pot recunoaşte greşelile şi prin mărturisirea lor, trec la o etapă mult mai evoluată, aceea a înţelegerii acestor greşeli. Nici pentru cei rătăciţi nu e timpul pierdut, dacă părinţii îşi vor revizui priorităţile. Iar începutul sfârşitului acestor probleme trebuie să fie biserica! Şi trebuie să încetăm a mai arunca cu pietre în preoţi şi în biserică, pentru că totul e în oglindă, avem valoarea pe care noi o dăm lucrurilor! Mai e drum lung până vom ajunge unde trebuie să fim, dar esenţialul iese la lumină o dată cu noi. Naşteţi prunci cu spirite vii, rugaţi-vă pentru copiii voştri neîncetat, sărbătoriţi viaţa şi nu uitaţi: copiii noştri sunt suma a ceea se suntem noi ca părinţi. Dacă ei devin o pedeapsă, analizaţi unde se află greşeala! Dacă ei sunt o binecuvântare, spuneţi-le şi celor din jur cum să fie binecuvântaţi!
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!