ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Simplitatea

de Valentina Mureşan

Mă gândeam zilele acestea la bunicii mei şi la felul în care trăiau ei, pe de o parte ancoraţi permanent în acel ”astăzi” în care aveau de făcut o sumedenie de lucruri şi pe de altă parte cu gândul la ziua de mâine, mereu precauţi, mereu cumpătaţi.
Am uitat să trăim aşa, sau poate că nici n-am învăţat nimic de la ei. În vremurile noastre, tot ce făceau ei a devenit absurd, chiar inutil. Dar mi-i amintesc pe bunici cum se trezeau dimi­neaţa, prima era bunica care îşi pieptăna părul stând în şezut la marginea patului, apoi îşi lega şorţul în jurul taliei, lua din mers un sfeter şi ieşea în linişte din odaie, încă înainte să se lumineze de ziuă. Spun odaie, pentru că era o cămăruţă mică, cu două paturi care acum îmi par nefiresc de mici, o masă şi o sobă pe lemne, mai puţin de jumătate dintr-o cameră pe care noi o numim astăzi dormitor. Pleca parcă plutind de lângă noi, se ocupa de animale şi de cele ale gurii pentru dimineaţă. După aproximativ o oră, se trezea şi bunicul, un om înalt şi grăsun, care se mişca greoi, dar sigur. Misiunea lui matinală era să pregă­teas­că uneltele, căruţa, sacii, sau ce mai tre­buia utilizat în ziua respectivă. Când mă tre­zeam eu, mâncam pe rapid un blid de mămă­ligă cu lapte prins, sau ouă bătute cu carne din gar­niţă, sau pită cu untură, brânză şi roşii, orice putea pregăti bunica într-o viteză automa­tizată, fără să privească vreodată la ceas. Practic, nu i-am văzut niciodată pe buni­cii mei uitându-se la ceas… Apoi plecau la lucru, fie la coasă, fie la sapă, fie la făcut fân, adunat prune, cartofi, nici nu mai ştiu câte făceau şi toate astea până la prânz, când inevitabil erau acasă. Nu mă întrebaţi cum, dar de fiecare dată mâncam ciorbă, de parcă bunica era un magician care putea totul, făcea totul. Nici nu ştiu prea bine când gătea, dar o făcea. La prânz, dormeau un ceas. Fix unul! De la ora 14.00 la ora 15.00. Când se trezeau, începeau alte lucrări, fie tot la câmp, pe ogor, sau prin gospodărie. Seara se încheia în jurul mesei, apoi bunica pregătea paturile de culcare, ne spăla pe noi copiii, ne puneam în pat şi înce­peam să spunem rugăciuni cu lumina stinsă. Bunicul venea mai târziu, el era cel care verifi­ca animalele, le dădea să mănânce şi le închi­dea în siguranţă şi pe ele şi uşa casei, apoi îşi punea un lighean cu apă unde îşi spăla picioa­rele şi venea în pat. De multe ori îl analizam, pen­tru că el asculta lumea, adulmeca univer­sul… Abia când auzeam primul sforăit, ştiam că pot adormi… Eram cu toţii în siguranţă!
V-am povestit toate acestea pentru că nu mai sunt, lumea nouă nu le cunoaşte. Noi nu mai trăim în prezent, nu mai organizăm ziua din inerţia lucrurilor pe care le avem de făcut, nici muncile pe care le facem nu mai sunt în normalitatea firescului din noi. Acum muncim 10 sau 12 ore, ne trezim dimineaţa şi nu ştim pe ce să punem mâna, facem duşuri, ne cremuim, punem machiaje, apoi îmbrăcăm firme scumpe, că doar pentru aia muncim. Nu mai dormim la prânz, că n-avem cum, iar gân­dul la concediul de câteva zile pe care l-am programat cu un an înainte la naiba-n praznic este un pansament suficient pentru un trup hăi­tuit de alergătură sau slugărnicie la pa­troni. Seara? Păi seara ori cădem laţi, ori ne apucăm de alte munci cum ar fi curăţenie în casă, spălat, lecţii cu cei mici. Nu mai facem mâncare, că ne-am învăţat la fast food sau restaurant, în funcţie de buget. Important, dragilor dragi, e că toate aceste sacrificii le facem doar ca să punem pe noi o haină scumpă, un parfum bun, să ne cumpărăm ma­şini cât mai de fiţă şi să mergem în vacan­ţe cât mai extravagante. De când lumea, omul s-a străduit să aibă un prisos, o sete de bine numită, după caz, progres sau civilizaţie, o goană ce l-a purtat pe om în afara lui, şi logic, l-a sărăcit lăuntric. Nevoia de a corespunde vre­murilor, ambiţiilor şi gusturilor nenumă­rate, tot rafinamentul intelectual, estetic l-au sedus şi l-au purtat într-o lume a decoraţiei, a inutilităţii. Soluţia debarasării de stres este renun­ţarea la ambiţii şi întoarcerea la sim­plitate, care nu trebuie evaluată după criterii de eficienţă. Ea nu este un standard de dez­vol­tare, ci doar un mod de a trăi, de a te plasa printre oameni şi lucruri. E un mers mlădios printre cioburile modernităţii, e şi un soi de detaşare faţă de purtările simandicoase, faţă de o eleganţă deviantă a omului. Bunăoară simplitatea e tocmai, în acest ansamblu, o distincţie, o eliberare de povara materială, e un mers direct către sensul vieţii.
Una din caracteristicile esenţiale ale sim­plităţii este tocmai bucuria trăirii, încântarea, veselia fiinţei. Iar bucuria e o dovadă a fap­tului că suntem vii, pur şi simplu, că înlăuntrul nostru există un echilibru, că trăim din plin darul lui Dumnezeu, în naturaleţe.
Cât e ceasul? Cât o viaţă!

Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!