ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT. Singuratatea

Valentina Mureșan

Singurătatea, dragii mei dragi, este una din stările pe care omul trebuie să o experi­men­teze pe pământ. De ce trebuie? Pentru că doar prin lipsa celor dragi, în starea deplinătăţii din noi, putem să-l recunoaştem pe Dumnezeu ca prezenţă desfârşită în viaţa noastră.
Iar acum am să vă explic: în copilărie sun­tem alături de părinţi, de fraţi, sau bunici, avem prieteni de joacă, colegi de şcoală etc. În adolescenţă avem ”tovarăşi” iubite/iubiţi, cu­cerim lumea cu un simplu zâmbet. La maturi­tate avem soţ/soţie, copii, împliniri şi greutăţi pe care le împărţim cu cei de lângă noi. Apoi vin alte vremuri, când copiii pleacă fiecare-n drumul său, uneori divorţăm, alteori ne pleacă la cer partenerul de viaţă şi rămânem singuri, contemplând… Mulţi dintre noi experi­men­tează singurătatea o viaţă-ntreagă, alţii doar o perioadă, însă oricum ar fi, singurătatea are rostul ei, înţelesurile sale.
Cel mai viu şi perfect exemplu este cel al pustinicilor! V-aţi întrebat vreo dată ce-i mână pe ei spre singurătate? De ce aleg ei viaţa aceasta? Şi când vorbim despre pustnici, nu ne referim la cei aflaţi în mănăstiri şi izolaţi de obşte, ci la cei urcaţi în munţi, adăpostiţi de stânci, sau de peşteri, unde vieţuiesc şi vara şi iarna. Cine sunt aceşti oameni? Ce putere ne­cunooscută au ei, de pot trăi zeci de ani printre fiarele pădurilor, fără să-şi dorească să vadă chip de om? Răspuns corect: puterea nemărginită a rugăciunii! Noi, mirenii, n-o prea cunoaştem, nu recunoaştem mâna salvatoare a Lui Dumnezeu, decât la necazuri mari, când nu mai avem altă opţiune şi apelăm la El. Dar ei, pustnicii, o trăiesc zi de zi, minut de minut din viaţa lor. Şi dacă-i veţi întâlni vreo dată, veţi afla că viaţa trăită-n exclusivitate cu Dumnezeu este miracolul suprem al exis­tenţei. Să fii frunză-n vânt şi tot ce ai să fie în voia cuiva pe care nu l-ai văzut niciodată, este absolut fantastic. Dar ei, pustinicii, au poveşti incredibile despre relaţia lor cu Tatăl, pentru ei timpul are altă valoare, cuvântul prinde alte sensuri, căci la ei, cuvântul este de multe ori nerostit, doar gândit. Şi tot ei spun cât de necuprins e Dumnezeu, cât de simplu poţi să-L chemi, cât de repede îţi vine-n ajutor, cum să-I vorbeşti, cum iartă, cum dojeneşte, cum te înalţă deasupra lumii chiar dacă nici n-ai gân­dit să-I ceri. Şi atunci revin la singurătate… la modul în care oamenii părăsesc ”scena”, se trage cortina, iar actorul din noi, din fiecare, se aşează faţă în faţă cu Dumnezeu şi începe să-L cunoască. Primul impuls al fiecăruia este să caute esenţa oamenilor pierduţi, a timpurilor irecuperabile, apoi ne afundăm în supărarea neputinţei, în frustrări, în amărăciunea sufle­tu­­lui, ca mai apoi, de un­deva, să apară scân­teia care lumi­nează tu­nelul ce duce direct la soluţie: singurătatea ne ridică deasupra ce­lor pământene şi ne apropie de cer, de esenţă, de adevăr. Poate mă veţi întreba cum adică ne ridică deasupra lumii… Ei bine, povestea ac­torul Florin Zamfirescu, un om extrem de drag mie, despre bunica sa, care a fost o femeie deosebită, l-a crescut, i-a crescut copiii, iar la peste 90 de ani, trăia un fel de absenţă din realitate, ca şi când nimic nu mai conta din tot ce-i pe pământ, pentru că se desprinsese din material, nu mai avea nici o semnificaţie nimic din ce era aici jos, nici ce fac ei, nici cum îi cheamă pe stră-strănepoţi, nici ce mânca, nici când, nimic… Personal cred că doar oamenii extrem de înţelepţi ating această formă de ex­pre­sie a vieţii şi că pentru noi unii, e cale lungă până acolo. Însă putem exersa, în singu­ră­tate, propriile virtuţi, putem testa viaţa, cu ex­perienţele ei, cu tot ce ne-a învăţat în timp. În singurătatea fizică sau emoţională, nu avem de ce să ne lamentăm trezindu-ne dimineaţa, mâncând, dereticând câte ceva prin casă, apoi uitându-ne la scandalurile tv şi culcându-ne din nou. Nu! Viaţa în singurătate ne dă po­si­bilitatea la ceva mult mai profund de atât: să citim, mult, foarte mult! Să descoperim, chiar să cercetăm un anumit domeniu. Un prieten al meu, senior de ani, a cercetat câţiva ani şi a scris o monografie a satului său. Un altul cer­ce­tează modul în care se alimentau dacii, ce fel de mâncăruri făceau, din ce etc. Practic, singurătatea ne dă posibilitatea să facem tot ce n-am putut face atunci când ne-am aban­do­nat pe noi, în favoarea celor dragi. Şi când te afunzi în lucruri care-ţi fac plăcere şi mai înveţi şi să vorbeşti cu Dumnezeu despre ele, le pla­nifici împreună cu El, le dazbaţi cu El, îl mai chemi şi pe Mântuitor să-ţi dea o mână de aju­tor în ceea ce ai de făcut, lucrurile se aşează minunat în singurătatea unui om cu mintea ocupată de divin şi mai puţin de lumesc.
Priviţi singurătatea ca pe un dar unic şi fru­mos! Chiar dacă sunt cel mai puţin avizată să vorbesc despre ea şi nu dau sfaturi nimănui, pentru că n-am gustat din amarul ei, singu­ră­tatea poate fi transformată, cu înţelepciune, într-o mare virtute!

Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!