Maxima silã

Îmi doream să văd, măcar de ziua naţională, o reconciliere între putere şi naţiune. Speram să văd, în aceste câteva ore, măcar o singură dată pe an, un strop de umanitate în ochii lui Băsescu. Sau în ochii lui Boc. Sau în ochii lui Oprea. Sau în ochii lui Igaş. Mi-aş fi dorit să văd o emoţie. Dar lumea a văzut nişte ochi reci, oglinda unor suflete seci, care nu au loc şi pentru emoţii. Lumea a simţit răceala cu care sunt priviţi oamenii de rând şi a reacţionat. „BOC! Ai nenorocit România!”, i s-a strigat la Alba Iulia celui care se face că funcţionează ca premier al României. „Ruşine, ruşine, ruşine!”, „Ruşine, bă!”, „Trădătorule!” Şi „Jos cu Băsescu!” au fost doar câteva dintre „urările” cu care a fost întâmpinat încă locatarul de la Cotroceni. Şi atât… Căci românii sunt un popor mioritic, cu frica-n Dumnezeu şi-n serviciile cu bugete mărite anual, iar actuala putere ştie asta şi profită – câinii latră, ursul merge!
O mare silă a fost şi în momentele în care pe reprezentanţii puterii i-a apucat iarăşi ipocrizia. Iar fariseismul este ceva care are acelaşi efect asupra mulţimilor, precum pânza roşie fluturată în faţa ochilor unui taur!
„Iubesc România, în primul rând, pentru oamenii pe care îi are, pentru căldura, pentru sufletul, inima şi ospitalitatea de care au dat dovadă întotdeauna. Iubesc România pentru bogăţiile pe care le are, pentru frumuseţile naturale şi nu în ultimul rând, iubesc România pentru istoria pe care o are. Puţine popoare se pot mândri cu o istorie precum românii, iar faptul că în decursul istoriei am reuşit să rămânem neatârnaţi, am putut să ne conservăm limba română, am rămas în decursul secolelor ceea ce suntem. Acesta este un miracol şi un prilej de bucurie pentru fiecare dintre noi”, a îndrăznit să spună Boc! Păi da! Iar inima mare a românilor au fost răsplătită cu închideri de spitale. Căldura românilor a fost răsplătită cu tăierea subvenţiilor pentru încălzire şi mărirea până la nesimţire a preţului gigacaloriei! Ospitalitatea românilor a fost răsplătită de către Boc cu tăierea veniturilor populaţiei şi creşterea absurdă şi inutilă a TVA-ului! Bogăţiile de care vorbeşte Boc, rezerva de bunăstare a copiilor noştri de la care am împrumutat, temporar, această ţară, sunt pe cale de a fi date pe nimic, fie că vorbim de petrolul şi gazele acestui pământ, fie despre extrem de bogatele zăcăminte de la Roşia Montană sau Roşia Poieni! Frumuseţile naturale, atât de dragi domnului Boc, sunt retezate odată cu pădurile defrişate nebuneşte şi din indolenţa şi ignoranţa actualei puteri!
Vârful silei a venit însă în momentele în care Boc s-a referit la istorie. Ar trebui să i se interzică lui Boc a vorbi despre istorie, întrucât trece cu buldozerul peste sudoarea şi mormintele înaintaşilor noştri! O istorie pentru care moşii şi strămoşii noştri şi-au jertfit vieţile şi care a adus la guvernare o putere nevolnică, dar pusă pe un jaf de proporţii incomensurabile, a cărei deviză este cea a Rigăi-Soare: „După mine, potopul!”. O istorie din care nici Boc, nici Băsescu nu au învăţat nimic util celor pe care cică îi conduc. O istorie din care actualii cârmaci au priceput repede numai capitolele despre dictatură. Şi le-au plăcut! Şi s-au decis ca să suprime orice urmă de democraţie, dacă nu reuşesc să o deturneze în folosul lor. Încercări sunt: se doreşte un parlament unicameral, în care să existe doar un balaur tricefal, pentru a se păstra aparenţa pluralismului: stânga să fie reprezentată de către băsiştii lui Oprea, dreapta să fie reprezentată de către băsiştii lui Boc, iar minorităţile să fie reprezentate de către băsiştii lui Kelemen Hunor. Saltă Mircea Toader un degeţel? În secunda doi, degeţelele băsiste apasă butonaşul care trebuie, Miss (P)Alma, plictisită de uniformitate, pronunţă monoton mereu acelaşi număr maximal al unanimităţii portocalii, viitoare verde – iată noua istorie pe care ne-o hărăzeşte actuala putere! Iată cum, în România portocalizată, prind viaţă şi „Ferma animalelor”, şi „1984”! şi mai iubeşte Boc limba română conservată de neatârnarea de care pomeneşte în speech-ul său. Limba română schingiuită fără vreo rezervă şi de Eba, şi de Igaş, şi de care mai doreşte din actuala putere. E bine şi cu neatârnarea: îţi dă voie să vinzi neperturbat resursele ţării, să demolezi ce a mai rămas din industria care, altădată, a scos România din datoriile în care o înglodase FMI-ul. Cine mai înrobeşte azi cu arma-n mână, când o poate face economic, prin corporaţii şi şpăgi, şi financiar, prin împrumuturile luate fără rost, pe care să le bagi în ceva care poate fi furat – fie ele şi alegeri? Că doar nu dau banii înapoi actualii guvernanţi, ci urmaşii noştri, şi urmaşii-urmaşilor noştri, în veacul vecilor, cum zicea marele Ştefan al Moldovei!
Mai amintea ceva Boc despre miracol şi bucurie. Miracol este faptul că acest popor încă mai supravieţuieşte, după ce şi câte experimente portocalii au trecut peste el! Miracol este că încă nu a ajuns cuţitul la os! Însă, prilejul de bucurie pentru fiecare dintre noi, pomenit de premierul pe hârtie, nu poate să vină decât din momentul în care această guvernare va pleca de la putere, ca această ţară să poată renaşte după cum merită, la bogata sa istorie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Laurenţiu NISTOR, deputat în Colegiul Uninominal nr. 1, Brad – Valea Mureşului