Normalitatea (rară) a unui gest

Vă voi relata ceva din afara politicului, asta apropo de campania cu „noi vrem respect”.
Sâmbătă seara, destul de târziu, puţin înainte de ora 22.00. Parcarea din faţa Castelului Corvinilor. Vin la maşina pe care o parcasem în faţa unui chioşc ce vinde suveniruri, pentru a pleca cu violonistul Şerban Lupu la hotel, după recitalul său din cadrul „Toamnei muzicale hunedorene”. Urc în maşină, aprin farurile şi reflex mă uit în oglinda exterioară din partea mea, a şoferului. Nu văd nimic, decât un fel de rozetă neagră. Noapte fiind, m-am gândit că e vreun reflex, dar nu, am deschis geamul portierei şi am văzut că nu mai am oglindă. Cineva o spărsese. Mai mult dezamăgit decât furios, plec cu maşina, îl iau pe maestru şi mergem la hotel.
În holul hotelului, primesc un apel. Nu recunosc numărul, dar răspund. Persoana se prezintă, ne cunoaştem, este profesor de muzică şi fusese la recitalul violonistului. „V-am lovit maşina, îmi spune. Am dat cu spatele, m-a înşelat oglinda mea retrovizoare şi v-am spart oglinda, iar cârligul a înfundat portiera…”
Nici nu văzusem că portiera e înfundată. Telefonul m-a surprins, aşa că din nou am trecut pe lângă starea de nervozitate, al cărei loc l-a luat aprecierea pentru omul care mă sunase, recunoscându-şi mica greşeală. Ulterior, pe când făceam actele de asigurare pentru reparaţii, mi-a spus că nici nu ştia a cui era maşina pe care o lovise şi că aflase prin deducţie.
În fireasca dorinţă de a evita un posibil scandal, supărarea şoferească ce apare în astfel de situaţii, putea să nu telefoneze. Nu era ceva foarte grav, reparaţia nu costa prea mult, aşa că de ce să se complice? A ales să telefoneze, ne-am întâlnit peste două zile şi am rezolvat totul amiabil. Nu puteam fi supărat, cel puţin nu acum şi nu pe acest om.
N-a să spun acum cuvinte mari, că îmi redă speranţa în neamul românesc, etc., etc… Dar gestul său, de politeţe şi bun-simţ, face parte din categoria celor pe care nu le întâlnesc în fiecare zi.
Asta o pun în contrapartidă cu gestul poliţistului din Haţeg care în urmă cu două săptămâni a dat dovadă de o corectitudine exemplară. A oprit autoturismul mai vechiuţ pe care fiica mea de 19 ani, purtătoare a portocalei de şofer începător, îl conducea spre Bucureşti, spre prima ei zi de facultate. Pe scaunul din dreapta, o colegă tot de 19 ani. Fetele s-au blocat de spaimă când le-a oprit poliţistul. Acesta i-a aplicat pe loc o amendă şoferiţei imprudente, amendă de 1,2 milioane de lei, 600 de mii plătibili în 48 de ore. Plus două puncte penalizare. Ce-i drept, era vinovată – nu avea farurile aprinse, aşa că aspra pedeapsă a fost perfect justificată, iar imaginea Poliţiei române reabilitată.
În rest, în afară de amendarea nemiloasă a celor ce nu au aprins farurile în oraş, nu mai e mare lucru de făcut pe şosele. Nu sunt nici motociclişti nebuni pe străzile oraşelor, nici maşini de şmecheri parcate aiurea, nici gonaci pe relaţia Deva – Hunedoara…
S-auzim de bine!