Petru Trif, omul care a călcat pe moarte în lagărele sovietice, a împlinit 100 de ani

Magdalena Şerban

S-a născut în 1914, în satul Mihăieşti – comuna Dobra, iar sâmbătă a împlinit un secol de viaţă. Deşi s-a născut de Sfântul Ilie (20 Iulie), părinţii l-au înregistrat abia în 2 august, ceea ce părea să anunţe parcă, un destin mai special. Povestea lui Petru Trif, veteranul de război care a sfidat anii şi durerile din lagărele sovietice ale celui de-al Doilea Război Mondial, pare ruptă din filmele istorice. După efectuarea stagiului militar a plecat de la gradul de sergent major şi succesiv, a avansat la toate gradele de subofiţer, ajungând plutonier adjutant principal. De curând a trecut în Corpul Ofiţerilor, cu gradul de Sublocotenent (r).

Două săptămâni, cu trenul morţii
Petru Trif a făcut armata la Regimentul 7 Artilerie Grea de la Sibiu, iar în 1938 s-a întors acasă, după doi ani de oaste. În scurt timp însă, a fost rechemat la datorie, de data aceasta pe frontul de Est.
„După un an cât am fost în Crimeea, ne-or dus la Stalingrad, da trupele băteau în retragere şi nici n-am apucat să tragem focuri că am fost prinşi de ruşi, dezarmaţi şi luaţi prizonieri. Ne-or aruncat toate actele şi noi o trebuit să ne aruncăm gradele, ca să nu ne pedepsească, că aveau boală pe gradaţi. Eu eram atunci sergent. Ne-or luat şi mâncarea aia pentru situaţii de urgenţă şi am ascuns numa o conservă de vită, înfăşurată în haine. Aia m-a salvat pe mine, că am mai luat câte o gură din ea, pe ascuns, noaptea. Ne-or dus într-un lagăr de pe acolo şi după câteva zile am fost băgaţi în vagoane şi trimişi la lagărele de muncă din Munţii Urali. Am stat câte o sută de oameni în fiecare vagon. Da până am ajuns acolo, ne dădeau o dată pe zi mâncare, doi peşti săraţi şi afumaţi, cu o felie de pită. Ne lua setea după peştele ăla şi nu ne dădeau apă. Cum stătea trenul într-o gară, zbieram după apă. Afară era ger, noi eram mulţi, se făcea condens şi se prelingea apa pe oblon. Lingeam apa aia, dimineaţa. Mulţi or murit. Unii şi-or băut urina, de sete. Într-o zi, ne-am pomenit că ăştia din Armata Roşie or desfăcut uşa la vagon şi or aruncat o găleată largă la gură, plină cu apă. Tăţi s-or aruncat să bea şi unu s-o înecat că ăilalţi or venit grămadă peste el. Era frig în vagoane şi cei care erau mai solizi îi dezbrăcau pe cei mai slabi şi le luau hainele. În Rusia erau -60 de grade. Am făcut vreo două săptămâni până la lagăr. Am ajuns acolo chiar în ziua de Crăciun”, povesteşte, acum, după 70 de ani, fostul sergent Petru Trif.

În lagăr, în taigaua din Siberia
Cu glas tremurat, veteranul de război mai spune că, odată ajunşi în lagărul rusesc, au fost îngrămădiţi într-o cameră de şase metri pe şase, cu paturi suprapuse, câte 100 de suflete, dar din cauza frigului, a lipsei hranei şi a zăpezii pe care au mâncat-o de sete, mulţi s-au îmbolnăvit de dezinterie şi tifos începând să moară pe capete.
„Am lucrat la pădure, la cărat de buşteni. Mâncarea era după cum lucrai, ne dădeau ciorbă de peşte. Trebuia să facem o sută de procente, ca să ne dea să ne săturăm. Eram mai mult flămânzi. Şi eu m-am îmbolnăvit de plămâni şi m-am tras la primul pat de lângă uşă, ca să mă vadă vreun doctor. În fiecare dimineaţă scoteau câte patru-cinci morţi din cameră şi-i îngropau la grămadă. Nu erau doar români, erau şi nemţi şi italieni. Într-o zi o venit o doctoriţă în vârstă şi s-o uitat să vadă de ce mor atâţia. Ştiam ruseşte că am învăţat, nu am avut ce face. M-o întrebat ce fac şi i-am răspuns în rusă tovarăşei doctor că tăte mă dor. M-o trimis într-un spital de la oraş. Nu era pat gol decât unu, de lângă uşă. Nici nu se închidea cum trebuia uşa aia şi afară erau -60 de grade. Am zis: no aicea mor. Da nu a  fost aşa.
A avut noroc cu doi hunedoreni
O dat norocul că m-am găsit acolo în spital cu un sanitar de pe la Brad şi mi-o făcut rost de loc mai bun. Am stat acolo până prin primăvara anului 1943. Când am ieşit din spital, m-au dus la muncă la pădure, unde am tras la buşteni de nu mai aveam piele pe mâni. M-or internat iar, da pentru scurtă vreme. Prin toamnă m-au trimis la graniţa cu Finlanda, unde am lucrat la silozuri de alimente. Da ne dădeau de mâncare tare rău. Mi s-o umflat gura de la o măsea, de o trebuit scoasă şi mi-or tăiat din mandibulă pe partea dreaptă. Am rămas internat până prin primăvara lui 1944 şi m-or dus iar la muncă, nevindecat. Sufeream de foame, că îmi trebuia mâncare mestecată. În 1945, după ce am stat vreo jumătate de an iar în spital, am ajuns la transport de lemne, în lagăr. Am avut noroc cu un alt hunedorean, un dascăl din satul Săcămaş, de lângă Ilia, care m-o băgat la lucru pe lângă bucătăria lagărului şi mă ducea după-amiezile la program de propagandă. În 1946, tot el m-o ajutat de m-am dus în alt lagăr, unde am muncit mai uşor o ţâră, la transportul baloţilor de bumbac. Eram acolo 98 de români şi doi italieni. În toamnă am trecut la făcut plute pe Volga. Prin iarnă m-au eliberat. Dar din nouă din sat, atâţa câţi am plecat, ne-am întors de pe front şi din lagăre numai doi”, povesteşte Petru Trif.

Îşi împarte zilele cu „terapeutul” său, câinele casei
Dincolo de tolba cu amintiri, bătrânul crede că cele mai frumoase momente din viaţa sa sunt cele legate de familie. „Am o fată pensionară, un nepot care are o fetiţă de un an, un băiat de trei ani şi o nepoată care are un băieţel de trei ani. Sunt căsătoriţi amândoi nepoţii. De mine are grijă o rudă, Mariana”, arată veteranul centenar. Potrivit membrilor familiei, bărbatul cu un secol de viaţă în spate este un erou şi în viaţa sa de zi cu zi. Îşi încălzeşte mâncarea singur, taie aşchii pentru foc şi îşi împarte clipele cu câinele casei, despre care spune că este terapeutul său. De-a lungul timpului, după ce s-a întors de pe front, a lucrat ca Agent Agricol la Primăria Roşcani (cum era, pe vremuri), şef echipă la Pomicultura din cadrul CAP-ului şi la Centrul de Protecţia Plantelor de pe Raionul Ilia, în subordinea căruia se afla întreaga zonă. Cât despre secretul longevităţii, spune că ţine de stilul de viaţă: muncă, fără ţigări şi fără alcool. „După patru ani de prizonierat, nu m-am gândit că mai ajung în viaţă, acasă. Da iaca, sunt aici şi am făcut suta”, concluzionează Petru Trif.

Tort, diplome şi brevet de sublocotenent
Sărbătoritul a avut şi o altă bucurie, sâmbătă. El a primit din partea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război – Filiala Judeţului Hunedoara o diplomă de excelenţă şi o mică atenţie în bani. De asemenea, i-a fost adus brevetul de sublocotenent în rezervă. Şi Consiliul Judeţean a participat cu o şampanie, iar Primăria şi Consiliul Local Dobra au oferit suma de 500 de lei, o diplomă de excelenţă şi un tort.
„Este primul astfel de eveniment sărbătorit la noi în comună, de când sunt eu primar. Peste opt ani ar fi un alt sărbătorit şi sperăm să-l felicităm şi pe acesta. Cunosc familia domnului Trif şi îi admir curajul de care a dat dovadă în cel de-al Doilea Război Mondial. Este un om viteaz, care merită laudele noastre. Să-l ţină Dumnezeu mulţi ani şi de acum încolo”, a declarat Ovidiu Pădurean, primarul comunei Dobra.
Mai trebuie amintit că anul trecut, Consiliul Judeţean l-a declarat pe Petru Trif „Cetăţean de Onoare al judeţului Hunedoara“. De asemenea, potrivit lui George Homoştean, preşedintele Filialei Judeţene Hunedoara a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, în evidenţe mai există trei centenari care urmează să fie sărbătoriţi în anul curent. În judeţul Hunedoara mai trăiesc circa 300 de veterani de război, cel mai tânăr dintre ei având 91 de ani.