Poate avem, din nou, nevoie de un neamţ

Se spune că fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită. Lucru care s-a dovedit cât se poate de adevărat de-a lungul istoriei lumii. Şi încă se dovedeşte. Care este absolut valabil şi în cazul nostru, al românilor.
Ce conducători poate să aibă un popor în rândul căruia minciuna, hoţia, lenea, laşitatea, trădarea s-au dovedit de-a lungul vremurilor şi încă se  dovedesc a fi principalele “virtuţii” morale ale majorităţii oamenilor care sălăşluiesc pe plaiurile mioritice? Ne place ori nu ne place – şi sunt sigur că pe mulţi îi vor indigna aceste afirmaţii! – trebuie să recunoştem că acesta-i adevărul. Un adevăr ilustrat chiar şi de vechile noastre creaţii populare – începând cu balada Mioriţa, continuând cu operele cronicarilor, cu zicalele din categoria celei cu moartea caprei vecinului şi, dacă vreţi, şi de textele manelelor care ne-au inundat în ultimii ani.
Cine sunt, de fapt, cei din parlament, cei din guvern, şefii de la judeţe sau cei care conduc primăriile? Nu sunt nici suedezi, nici americani, nici australieni, nici chinezi, nici congolezi şi nici extratereştri veniţi de pe alte planete. Sunt români, emanaţi din rândurile acestui popor. Oameni pe care noi i-am ajutat să ajungă la cârma ţării, a judeţelor, oraşelor şi comunelor, prin votul nostru. Şi atunci, de ce ne mai mirăm când îi vedem pe aleşii noştri cum mint cu neruşinare, cum trădează, trecând de la stânga la dreapta şi viceversa, schimbând partidele mai des decât ciorapii, în funcţie de interesele personale, cum chiulesc pe rupte, cum fură din banul public, cum îşi dau la gioale pe faţă sau pe la spate, pentru o bucată mai mare sau mai mică de ciolan? De ce să ne mirăm, când aceste lucruri se întâmplă mai mereu între noi, românii, fie că trăim în ţară sau în diaspora.
De ce să ne mai mirăm despre situaţia de astăzi din România? De ce să ne mai indignăm când constatăm că un tânăr politician, despre care aveam o părere bună până a ajunge şef de guvern, ne-a dovedit că minte fără să clipească, la fel de des cum respiră, şi face gafe după gafe, neţinând cont că, de când a preluat guvernarea, ţara se duce rapid de râpă. De ce să ne mirăm că un politician dovedit ca fiind cel mai mare chiulău dintre parlamentari, dar mare făuritoriu de discursuri ditirambice, personaj care până la intrarea în politică n-a condus măcar  o echipă de trei oameni, profitând de conjunctură, a ajuns să conducă un partid, apoi Senatul, iar acum, sub interimat, chiar ţara. O ţară pe care ţine morţiş să o conducă, cu atribuţii depline, cel puţin încă un mandat de cinci ani.
De ce să ne mirăm că la şefia statului se află de opt ani, graţie votului nostru, a peste cinci milioane de români, un personaj politic care a declarat din start că el vrea să fie un preşedinte jucător. Un preşedinte care – deh, puterea obişnuinţei! – a vrut să conducă ţara la fel cum îşi conduce un căpitan de cursă lungă propriul vapor, dovedindu-se uneori prea jucător. Un preşedinte care, cu tot flerul său politic şi experienţa sa de viaţă, n-a înţeles că atunci când semeni vânt, ai toate şansele să culegi furtună.
Deci, asta este. Să nu ne mai plângem, să nu ne mai indignăm, să nu-i mai înjurăm pe unii sau pe alţii dintre cei care ne-au condus până acum, sau ne conduc astăzi. Ei nu sunt altfel decât majoritatea dintre noi. Sunt emanaţii noştri, n-au cum să fie mai buni, mai înţelepţi, mai cinstiţi, mai patrioţi decât noi, cei din rândul cărora s-au cocoţat acolo, sus. Aceasta fiind situaţia, dacă vrem ca lucrurile să se îndrepte în ţara asta, poate ar trebui să aducem, din nou, un neamţ – sau mai mulţi? – să ne conducă, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri, când l-au adus la cârma ţării pe Carol I de Hohenzollern.