Presa, între tabloidizare şi polarizare politică (I)

Prea ocupaţi să înjurăm ceea ce nu înţelegem – o ţară ce dovedeşte, o dată în plus, nivelul deplorabil la care a ajuns societatea românească (urmăriţi comentariile postate de diverşi anonimi oriunde se poate spune ceva fără să te arăţi – cei care mai au cât de cât decenţă vor fi impresionaţi de nivelul suburban al postărilor), acordăm foarte puţin timp unor lecturi menite să ne ajute să pricepem ceea ce se întâmplă. Mă refer nu neapărat la nivelul naţional şi la oraşele mari – unde mediul universitar favorizează dezbateri – ci în oraşele medii şi mici, aşa cum este Deva, lipsite de presă culturală şi de o masă critică de intelectuali capabili, dacă nu să schimbe, măcar să semnaleze mulţimea de aberaţii din jurul nostru.
Presa este parţial făcută responsabilă pentru schimbările de profunzime ale socialului românesc. În opinia mea, două sunt tendinţele care se pot identifica fără echivoc – tabloidizarea excesivă şi polarizarea progresivă, pe măsură ce ne apropiem de anul electoral 2012. Toţi cei implicaţi într-un fel sau altul prognozează o bătălie politică de o duritate fără precedent, şi toate indiciile par să-i confirme.
Criza, nerespectarea regulilor, frustrările imense adunate de cele două mari blocuri oponente (unul dornic să rămână, în pofida scorurilor aparent nefavorabile, celălalt dornic să pună capăt marginalizării), un preşedinte care s-a identificat total cu partidul de guvernământ, devenind exclusiv reprezentantul celor care l-au votat, o uniune a maghiarilor care face o echilibristică periculoasă, oferindu-şi singură motive şi pro şi contra rămânerii la putere, teme inutile aruncate pe piaţă, dar care pot stârni pasiuni prin simbolistica lor – iată doar o parte dintre cauzele a ceea ce se va întâmpla la anul, fără să ştim însă precis când – o altă tactică periculoasă pentru o ţară în care totul este din ce în ce mai aproximativ. Peste tot se suprapune faptul că suntem în periferia continentului, nu suntem parte din strategiile lor, nu le putem opune personalităţi politice acceptate şi credibile. Jucăm, ca de atâtea alte dăţi, cu glorii locale socotite „cel mai mare om politic din România”. Tot aşa a fost şi Ion Iliescu în anii ‘90 – considerat „cel mai…”. Acum se vede clar că a fost un sforar extrem de priceput, care a utilizat tot ce putea pentru a se perpetua la putere. Faţă de problemele continentului, tot în mediocritate ne zbatem -aici lei, poznaşi şi jucători, acolo nebăgaţi în seamă, spre ruşinea celor care-şi mai doresc încă prestigiu şi prestanţă.