Proclamaţia de la Hypermarket

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile dă dimensiunea completă a modului în care a decăzut politica în România.
Cu vreo două luni în urmă, am răsfoit o parte din presa interbelică, mai precis cotidianele Dimineaţa şi Adevărul, începând cu anul 1921. Vreau să vă spun că, politicienii noştri interbelici, cu toate păcatele lor, păreau mai serioşi şi în nici un caz atât de miştocari, de cinici precum cei de-acum.
A te pronunţa în legătură cu o situaţie poate nu gravă, dar în orice caz deranjantă, care poate deveni gravă prin adăugarea ei la starea de criză a României – mă refer aici la recalcularea pensiilor militare – a te pronunţa deci asupra acestei chestiuni, tu, preşedinte al României, în timp ce împingi coşul cu cumpărături la supermarket, după ce zile întregi ai tăcut, mi se pare dezonorant. Dezonorant, pentru că vorbim aici de onoarea conferită de purtarea hainei militare. Sunt ferm convins că dacă Traian Băsescu încă ar fi fost comandant de navă, purtând pe umeri tresele Marinei, nu i-ar fi căzut deloc bine ca şeful statului Său, stat căruia el i-a jurat credinţă, să vorbească despre salariul sau pensia lui aşa, între o conservă de peşte şi un pachet de unt. Chestie de prestanţă.
Nu mai e cazul. Poate să mi se spună de reforme, de necesitate, de România viitoare şi de ţara pe care dacă nu noi, atunci urmaşii urmaşilor noştri o vor avea, nu mai dau doi bani pe aceste cuvinte. Accept că marea politică se poate face chiar şi la vânătoarea de mistreţi a lui Ţiriac de la Balc, în spatele uşilor închise. Cel puţin acolo se adună protipendada Europei. Şi, cum spuneam, uşile sunt închise. Dar să răspunzi unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în timp ce faci cumpărături, da, e permis pentru omul de rând, amator de politică, nu preşedintelui statului. Când conduci tot ce mişcă în ţara asta nenorocită, când ai Palatul Cotroceni la dispoziţie şi o armată de consilieri, poţi face efortul de a vorbi OFICIAL, pentru că militarii ăştia nu au făcut parte din armata celor care stau la cozi pe la supermarketuri, ci din Armata oficială a statului, numit România. Cu bunele şi cu relele ei, chiar cu păcatele ei, să nu idealizăm, că nici asta nu-i bine, şi poate după ce se liniştesc puţin apele, ar putea fi lansată o dezbatere despre ce a însemnat şi ce mai înseamnă că ai onoare militară. Am făcut armata într-o unitate care se consideră eroică, cea de la Lipova, şi ştiu câţi ofiţeri meritau necondiţionat respectul nostru, al militarilor-studenţi, şi câţi foloseau unitatea ca moşie proprie. Colonelul care ne-a spus că dacă am fi pe câmpul de luptă ne-ar împuşca pentru că nu suntem soldaţi credincioşi ai PCR nu-l merită, cu siguranţă. Este însă cu totul altă discuţie.
Tocmai pentru a da un semnal că lucrurile trebuie să fie normale, preşedintele statului trebuie să-şi respecte prerogativele.