Proiectul politic vs. punga cu zahăr

Degradarea perpetuă a situaţiei din România este cauzată, printre altele, şi de absenţa viziunii. Viziunea este de fapt aceea care diferenţiază un lider politic autentic de administrator. Unii fac istorie, alţii sunt gestionari. Alţii nu sunt nici una nici alta, ci doar aterizează în funcţii şi nu rămâne nimic în urma lor – eventual scandal.
Din păcate, după 1989, prea puţini au fost liderii cu viziune. La nivel prezidenţial, nici unul. Intelectualii care au dorit să se implice au fost repede înlăturaţi – în România nu este nevoie de expertiză, ci de obedienţă. În plus, a fost preluată şi rafinată experienţa altor epoci, cu precădere est-europene şi comuniste, cea conform căreia masele manipulabile sunt de preferat celor instruiţi. Istoria demonstrează contrariul – miza (aproape) exclusivă pe mase determină decadenţa. Planul Marshall a dorit revenirea Vestului după război, pe când ruşii au dorit distrugerea, pe toate planurile, a celor „vremelnic” ocupaţi. Diferenţele sunt sesizabile.
Celebra sintagmă „toţi sunt la fel”, expresie ajunsă un crez politic românesc şi invocată de cei care îngroaşă rândurile absenteismului electoral, ar trebui să-i pună pe gânduri pe liderii politici care consideră că au viziune – puţini câţi sunt ei. Alternanţele la putere au devenit, la noi, o practicare a democraţiei de dragul respectării unor aparenţe, fără a fi dublate de o reală dorinţă de a îmbunătăţi, care se manifestă doar la nivel declarativ în campaniile electorale. Odată asigurată succesiunea la putere, promisiunile sunt uitate, iar respectivii, bucuroşi că „ne-au ciuruit”, sau, într-un sens mai larg, ne-au mai tras o păcăleală. Şi uite-aşa, an de an, ciclu electoral după ciclu electoral, vedem cum absenteismul face ravagii, lăsând votul (un mecanism politic care presupune, sau ar trebui să presupună responsabilitate) la îndemâna celor poate bine-intenţionaţi, dar mai uşor de convins prin punga cu zahăr şi ulei. Aici, nuanţele sunt infinite, o parte din cititorii acestei rubrici le cunoaşte.
În locul proiectelor politice, sunt preferate, în ordine aleatoare: temele false, priorităţile inventate, minciuna, cumpărarea electoratului. Cei care şi-ar dori proiecte valabile, de anvergură, de natură să redea prestigiul la toate nivelurile, sunt ignoraţi şi taxaţi drept naivi/idealişti/proşti. Rezultatele se văd. În loc de prestigiu, bântuie incompetenţa. În loc de prestanţă, fostul ambasador al României la Paris visează la vot electronic şi bate record după record la viteza de vot. Schengen este ratat. Pe harta Europei, România este ţara de unde nu-i prea bine să spui că vii, iar pentru la anul, nu proiectele politice ne prisosesc, ci punga…
Cei care pricep se întreabă: va avea cineva curajul să întrerupă acest cerc vicios, sau „sistemul” este mult prea puternic…?