Revenirea în forţă a reportajului TV
Nu pot decât să salut faptul că a reapărut în forţă un gen jurnalistic care a părut să intre în desuetudine – numesc aici reportajul TV.
Necesitatea scăderii costurilor de producţie ale emisiunilor televizate a dus la răspândirea puternică a talk-show-ului, nu doar la noi, ci în multe alte ţări. Talk-show-ul se realizează cu cele mai scăzute cheltuieli – se iau invitaţii, se stă la discuţii în studio, preferabil în direct, invitaţii pleacă, emisiunea s-a încheiat. Fără să doresc să critic genul, voi spune doar că un reportaj necesită fonduri substanţiale pentru documentare (uneori foarte dificilă), deplasarea echipei, cazări, diurne, consumabile etc. În plus, un reportaj cere timp, filmarea poate avea loc în alt capăt de ţară, stai acolo cel puţin câteva zile, urmează montajul după scenariul şi decupajul prestabilite, care se pot însă modifica în funcţie de ceea ce s-a găsit pe teren, de interviuri, aspecte relevante noi. Pentru 20 de minute de reportaj, se poate lucra o săptămână, poate chiar două. Diferenţa faţă de talk-show este evidentă.
În urmă cu ceva vreme, TVR a lansat emisiunea „Cu ochii’n patru”, foarte bine realizată. A urmat o pauză, apoi emisiunea a revenit cu subiecte interesante, din păcate pe fondul scăderii de audienţă pe care o înregistrează Televiziunea Română. PRO TV, lider absolut de audienţă atât pe zi, cât şi în aşa-numitul prime-time (intervalul 19.00-23.00), are în grilă seria de reportaje „România te iubesc”. Extrem de incisive au fost, sunt încă materialele despre defrişări şi furtul de lemn din pădurile ţării – reporterul are curaj, mai ales dacă ţinem seama că pentru aşa ceva se omoară, la propriu.
Recent, Antena 3 a reintrodus reportajul ca gen jurnalistic, duminică seara, prin emisiunea „În premieră”, după ce, la mijlocul anilor ’90, Antena 1 avea în grilă reportajul TV. Carmen Avram se dovedeşte a fi un realizator de calibru – de fapt, aici îşi dă un reporter măsura capacităţii, nu în relatări idioate despre Moni şi Iri.
Spre deosebire de ştire, reportajele ne arată în detaliu adevărata Românie – nu cea a multinaţionalelor din cele câteva mari oraşe pe care le avem (deşi fac şi ele parte din România…), cât mai ales, România profundă, a zonelor defrişate, a industriei distruse, a oamenilor care trăiesc de azi pe mâine în aceeaşi ţară a multinaţionalelor. Majoritatea acestor reportaje reuşesc să ne arate ceva îngrijorător – anume, de ce România nu este aidoma celorlalte ţări din UE, nu-şi preţuieşte natura, monumentele, valorile.
