România, cu litere chirilice…

Ce am mai aflat despre România…?
Ignoranţa omului joacă şi ea un rol în percepţia asupra lumii înconjurătoare. Ignoranţa se înlătură prin informaţie – obţinută pe diverse căi. E greu să treci peste stereotipuri, e greu să schimbi percepţii greşite, sau, dacă ar fi să revin la subiectul pe care mi-am propus să-l tratez, e greu să ai o imagine bună, care să o înlocuiască pe una proastă, în general, e chiar dificil să te faci cunoscut, dacă eşti într-o poziţie periferică.
E însă interesant să vezi uneori cât de excentrici suntem în această Europă, în care ne-am găsit de curând locul, nu geografic, fireşte, ci simbolic, ca mentalitate.
Îi arăt unui francez un album despre judeţul Hunedoara.
Nu e chiar cel mai dezinformat francez, lucrează în turism, prin asta, înţelegând că are o pensiune proprie, dar coordonează sosirile în regiune pentru mult mai mulţi turişti decât poate caza el. Îi place să adune la micul dejun turiştii pe care îi are cazaţi (maximum 11 persoane, asta este capacitatea). Ne-am nimerit la masă francezi, belgieni, nemţi, spanioli, italieni. Şi români, de data asta, românii sunt oricum o raritate, în calitate de turişti. Un mozaic ciudat, proprietarul asigura comunicarea, pentru că vorbea trei limbi, franceza (evident…), engleza şi germana. Românii, adică noi, i se păreau cam exotici, se tot mira cum de am venit de la 2.200 de kilometri, tocmai aici. Se uită la album, îi spun că este şi în franceză, se bucură, apoi spune că româneşte nu ar fi înţeles nimic, mai ales că literele sunt… Face o pauză. Tocmai îi arătasem textul în limba română. E mirat. Credea că scriem cu litere chirilice. Nu i s-a părut ciudat că multe cuvinte din română semănau perfect cu cele din franceză, le înţelegea mai uşor decât îi înţelegea pe italieni şi incomparabil, mai uşor faţă de cum îi înţelegea pe spanioli, pe care, de fapt, nu-i înţelegea deloc. Aparţinem noi de familia limbilor romanice, dar francezii cu italienii şi cu spaniolii nu se pricep unii pe alţii chiar atât de uşor pe cât ar putea să pară. Se simt însă din aceeaşi „familie”, între ei, româna este efectiv insula latină în marea slavă, la distanţă de Occident. Desigur că, marile oraşe s-au confruntat cu emigraţia masivă, compusă din oameni ce caută de lucru, dar în profunzimea ţărilor vestice, suntem puţin cunoscuţi.
Strategiile de informare, fie ele şi bine intenţionate, au nevoie de timp pentru a pătrunde în imaginarul colectiv. Poate formularea este pretenţioasă, dar e reală. Cunosc toate tarele României, dar în conversaţiile cu străinii nu mi-a mai venit să fiu critic. Din mass-media, ei ştiu aproape numai lucruri rele. Schimbarea de percepţie se face la modul individual, ei cunosc români care se dovedesc a fi altfel, diferiţi de cerşetorii şi criminalii pe care îi văd la televizor.
Pe de altă parte, belgienii s-au plâns de calitatea autostrăzilor lor, apoi, ceva mai târziu, au spus că ar vrea să viziteze România. Vă rog să mă credeţi, că mi s-a pus un nod în gât… Mi s-a făcut jenă, dar nu am avut curajul să le spun că nu avem autostrăzi, iar cele belgiene, aşa cum cred ei că sunt, ar fi pentru noi mană cerească.