Romulus Gabor: „Dacă pierdea România, de vină erau cei din Hunedoara!”

Cu Romulus Gabor m-am întâlnit în ultima zi de toamnă. Juca la Hunedoara echipa renăscută a orașului împotriva liderilor eșalonului secund, Csíkszereda. Am plecat de la meci la pauză, pentru că la final trebuia să mă văd cu legenda clubului hunedorean. Când am plecat era 1-0, scor valabil și în minutul 75, când Romulus Gabor m-a sunat să mă anunțe că vine înspre cafenea. Era între 2 treburi – meciul Corvinului, la care mersese ca spectator, și meciul Craiova – CFR, la care trebuia să fie observator și către care trebuia să plece. Totuși, a pornit de la stadionul hunedorean înaintea fluierului final ca să-și împlinească promisiunea interviului pentru Trivela.ro. Când a intrat, ciucanii au egalat, scor cu care s-a și încheiat partida. Rezultatul nefast nu a afectat din fericire discuția, unde am redescoperit un Romulus Gabor așa cum îl știm din toate aparițiile sale – o enciclopedie de fotbal și de amintiri.

– Bună ziua domnule Gabor, mulțumim că ați acceptat interviul pentru Trivela.ro. În primul rând, cred că toți vrem să știm cum mai sunteți…

– În general, bine. Cu sănătatea așa și-așa, mă bucur de familie, am un nepoțel. În rest, viața de orășel mai mic. Mă mai ocup și cu fotbalul, sunt observator de joc la liga 1, chiar mâine merg la Craiova vs CFR Cluj.

– Cum este viața de observator de joc?

– E frumoasă, doar că ai o responsabilitate destul de mare la jocurile cu probleme. Ca observator, te ocupi de organizare, să fie totul în regulă cu jucătorii și spectatorii, să nu fie incidente, să nu se introducă treburi în tribună, tot felul de materiale… Nu mă ocup eu direct cu asta, dar la ședința tehnică se discută cu cei care trebuie să se asigure că jocul se dispută în siguranță și în cele mai bune condiții.

– Aș vrea să luăm discuția de la începuturi – cum v-ați îndrăgostit de fotbal?

– Eu aici la Hunedoara m-am cizelat, dar fotbalul l-am învățat de mic la mine la țară, la Ponor (comuna Pui). De când am mers în picioare n-am avut altă jucărie, doar mingea. Înainte și după școală, noi jucam doar fotbal. Eu zic că acolo mi-am dezvoltat calitățile tehnice. Plus că și fizic stăteam bine, că toată ziua alergam prin sat cu copiii. Toată joaca noastră era prin mișcare, nu statică, iar asta a ajutat foarte mult. Acolo am învățat să dau cu piciorul în minge. Apoi am ajuns la o selecție la Jiul Petroșani, unde am jucat câteva meciuri.

Apoi am dat examen la liceul industrial din Hunedoara, am intrat acolo, așa că m-am transferat și cu fotbalul de la Petroșani la Hunedoara. Am avut aici șansa să întâlnesc niște antrenori foarte bine pregătiți, oameni de calitate, care erau pasionați de fotbal. Aveau grijă de noi și la antrenamente, dar și în afara lor. Am avut condiții bune, eram și talentați – era generația de jucători foarte buni, nu doar la Hunedoara, în toată țara. S-a întâmplat pentru că fotbalul era o plăcere. Toată lumea se juca fotbal, erau curțile școlilor mereu pline, greu găseai loc să joci. Era o arie de selecție pentru fotbal mult mai mare, copiii se jucau tot timpul și așa era ușor pentru antrenori să facă selecția pentru centre. Mergeau în școli la ore de educație fizică și se uitau la ei când jucau fotbal. Pe cei mai talentați îi întrebau – „Nu vrei să vii la fotbal?” și așa era mai ușor.

– Totuși, în Hunedoara a fost o emulație foarte mare atunci – și dumneavoastră, și mai mulți colegi de generație ați crescut împreună și ați ajuns la națională. Ce era special la Hunedoara atunci?

– Special era că toți jucam fotbal și că era plăcerea mare. Când jucam la juniori, toți voiam să ajungem la echipa mare. Nu aveam alte preocupări, doar jucam fotbal. Așa era peste tot în țară unde se investea în juniori. Am încercat să împart și școala și fotbalul pentru că iubeam sportul ăsta foarte mult.

– Totuși, ceva ce era frumos pe atunci era încrederea oferită tinerilor. Dumneavoastră cum ați debutat?

– Când am venit aici, eu intrasem la o secție foarte bună la liceu. Mi-era foarte greu pentru că se simțea o diferență, cu toate că la Ponor am luat 8 ani de zile premiul I. Mi-era greu să și învăț, să mă și concentrez pe fotbal, mai ales pentru că părinții mei voiau să mă axez mai mult pe școală. Când am venit la Hunedoara, am jucat mai întăi la juniori republicani. Antrenorii ne chemau cu carnetul, se duceau la școală să vadă dacă mergem la cursuri, ce note avem, dacă suntem cuminți. Am încercat să împart și școala și fotbalul pentru că iubeam sportul ăsta foarte mult. Am fost luat de Mitică Pătrașcu la grupa de mai sus, jucam contra Rapid, aveau 2-0. Jucam în deschidere, pe terenul mare, și m-a băgat la pauză. Am dat gol, am și egalat și i-am și bătut 3-2. Am dat gol și la Iași. În anul următor, am fost luat și la echipa mare în pregătirile de iarnă. Am debutat la echipa mare în 1977 sau 1978, era Ilie Savu antrenor, cu dânsul am început.

– Vorbeați în alte interviuri cât de mult v-a ajutat că ați avut exemplele unor jucători cu experiență…

– Asta a fost o șansă mare pentru noi, că am avut de la cine învăța și mai ales că erau cu noi în teren. Aici vreau să zic de Lucescu, de Radu Nunweiller, după care au venit Dumitrache, a mai fost Dumitriu… De la ei, vrând nevrând, furai meserie. Vedeai cum lovesc ei mingea, ce fac ei în timpul jocului. Ne și antrenam să facem asta, dar contează foarte mult să vezi tu la locul faptei cum se fac unele driblinguri, cum arată unele execuții.

– Erați, și în fotbal, un bun „învățăcel”? Întreb asta mai ales pentru că, de-a lungul carierei, Mircea Lucescu a tot apelat la dumneavoastră…

– Pentru mine, fotbalul era o plăcere. Parcă era o joacă, o bucurie, pentru mine, fotbalul. De multe ori mă stresa și îmi displăcea când prea încerca să-l tacticizeze și nu-mi dădea libertatea să mă exprim în teren, parcă lua din bucuria fotbalului pentru mine. Dar pe lângă antrenamente, se ținea după noi și cu școala. Am intrat aici la subingineri și ne controla la școală. Noi îl mai păcăleam, îi ziceam „Nea Mircea, avem lucrări de laborator, nu știu ce testări pe acolo” că știam că e un antrenament greu și să nu mergem. Ne duceam la școală, intram pe o parte, ieșeam pe cealaltă, îl mai păcăleam și noi. Eram și noi tineri, mai făceam și noi prostii.

…am ajuns să fiu declarat cel mai bun junior din lume la acel turneu final.

– Tot pe atunci a venit cea mai mare performanță a dumneavoastră, Mondialul de Tineret din 1981…

– …din Australia, da. Aproape că nu m-a lăsat (nr. Lucescu Sr.) să merg. Pe atunci trebuia să joci cu 2 juniori în teren în campionat și la naționala de tineret am fost chemați 3 – eu, Rednic și Andone. Auzisem că Lucescu nu vrea să mă lase, dar s-a răzgândit. Nu știa el că vine revoluția, ce va fi, și m-a lăsat ca să văd și eu Australia, că nu se știa dacă voi mai ajunge. Așa am ajuns, am prins o formă excelentă nu doar eu, ci toată echipa, că nu poți de unul singur… Am avut șansa să prind forma bună și să dau goluri și până la urmă am ajuns să fiu declarat cel mai bun junior din lume la acel turneu final.

– Sunteți într-o categorie selectă, tocmai ce luase Diego Maradona trofeul înaintea dumneavoastră…

– Da, am luat și un loc 3 cu echipa, care spune multe. Am câștigat finala mică, 1-0 cu Anglia.

Pictură murala cu Romulus Gabor, pe vestiarul de la terenul mic din Hunedoara;

– Cum a fost impactul cu Australia?

– Eram copii, eram doar bucuroși că am ajuns acolo. Mergeam în grup, am vizitat Opera din Sydney, am fost la Zoo, am văzut canguri și tot felul de animăluțe exotice. Eram copii, era doar plăcerea că suntem acolo, dar nu puteam face multe. Ne dădeau 2 dolari jumătate pe zi, îți dai seama ce înseamnă. Nici nu aveam bani să mergem pe undeva, dar nici nu aveam voie să ieșim singuri, tot timpul în grup. Erau și antrenorii, aveam nevoie de odihnă, era un program mai strict oricum.

– Am citit o poveste interesantă despre drumul de întoarcere. De la Melbourne la Frankfurt ați împărțit avionul cu naționala Germaniei de Vest și au vrut să vă convingă să rămâneți la ei…

– Da, am avut cu cineva o discuție, ce știam eu e că era președintele federației de fotbal din RFG. Ne-am întors împreună, am făcut escală la Frankfurt. Pe drum, am avut o discuție cu dânsul, și mi-a propus să rămân cu ei la ce echipă vreau eu. Dacă voiam să rămân, ei vorbeau să facă un contract și discutau cu Ceaușescu ca să-mi dea liber. Eu sunt o fire căreia îi place să fie cu prietenii, la cafele, nu m-am gândit atunci nici la performanță, nici la bani. Eu realizasem mult până la 20 de ani, venisem de la țară cu paltonul meu, am stat la internat, și acum eram la Corvinul, nu mă interesa atunci RFG. Ce regret este că n-am plecat la 26 de ani la Steaua sau la Dinamo că poate nu mă accidentam la tendoanele Ahiliene, că poate nu mă rupeam. Pe primul l-am rupt la 26 de ani și de atunci n-am mai jucat la națională.

…vedeam la televizior ceea ce era Generația de Aur și eu stăteam cu piciorul în ghips…

– Cum treceți mental peste o astfel de accidentare? Ați stat 8 luni…

– Foarte, foarte greu. Tot speram că se face bine, m-am chinuit foarte tare. Am stat 2 luni cu piciorul în ghips, așa erau metodele atunci. Operația n-a fost grea, dar refacerea a fost lungă. Tendonul e ca un zgârci, slab vascularizat și se vindecă mai greu. După aceea trebuie să faci mobilitate, să refaci musculatura, sunt mai multe. A fost greu, mai ales a doua oară, la 29 de ani, vedeam la televizior ceea ce era Generația de Aur și eu stăteam cu piciorul în ghips sau n-am mai fost chemat. Am mai avut oferte să plec la Steaua după accidentare, dar mi-a fost frică să nu se rupă iarăși tendonul. A fost o perioadă foarte grea. Doar de asta îmi pare rău că n-am plecat din Hunedoara, că până la urmă m-a ajutat Dumnezeu să am o familie frumoasă, m-am realizat material cât să am ce-mi trebuie, în rest îmi mai trebuie sănătate.

– Vreau să revin puțin la perioada în care ați ajuns la națională. După un turneu final atât de bun, v-a chemat Lucescu și la naționala mare. V-a făcut acomodarea mai ușoară faptul că era dumnealui selecționer?

– Primul meci l-am jucat la Berna, în Elveția, unde am fost vreo 5 convocați de la Hunedoara. Am jucat chiar bine, am avut și o bară și s-a terminat 0-0. Atunci am debutat și nu pot spune că aveam vreo teamă – simțeam doar mândria de a juca pentru România. Lucescu ne-a convocat pe mai mulți de aici. A făcut naționala pe scheletul Craiovei și a pus pe el jucători de la Hunedoara, de la Steaua, de la Dinamo, pe parcurs i-a chemat și pe cei tineri, Lăcătuș, Hagi, Belodedici, care nu jucau, dar se antrenau cu noi. Problema era că atunci când nu ieșeau rezultatele, presa centrală de la București dădea în noi, cei de la Hunedoara. Ba că n-a jucat Gabor bine, ba că n-a jucat Klein – dădea în Lucescu întrebând de ce cheamă jucători de la Hunedoara. Dar era o mândrie și o bucurie să joci pentru România. Nu poți să spui că nu vrei să mergi, până la urmă e cea mai mare mândrie să joci pentru România.

Din păcate, am avut acele accidentări și a trebuit s-o termin prea repede cu fotbalul de performanță. La Hunedoara, Lucescu a creat o echipă, dar tot are și el o parte din vină că a luat jucători de la Hunedoara și nu au mai apărut mulți. A venit Mateuț și Lobonț, dar el mult-mult mai târziu. Cu toate acestea, am stat cu echipa 12 ani în Liga 1. A apărut și necazul mare după revoluție, când s-a desființat combinatul și cu el s-a dus ușor-ușor și echipa. Au apărut pe la conducere oameni care nu prea erau interesați de performanțe, le păsa mai mult să ciugulească. Din fericire, acum există o echipă, s-a făcut o realizare mare, cupa, echipa joacă binișor. Când vor avea și drept de promovare, atunci va fi altceva. Ar fi o mare realizare dacă se va face stadionul, dar, deși sunt de obicei optimist, mă îndoiesc că se va face.

– Cum ați trăit ca suporter primul trofeu din istoria Corvinului?

– Chiar a fost o bucurie și am simțit o mândrie că am trecut și eu pe la această echipă. Parcă a mai trezit lumea din Hunedoara – s-a mai scris în presă despre orașul nostru, în rest nu mai spunea nimeni ceva de bine. Datorită Corvinului, a început lumea din oraș să mai miște – au ieșit la meciuri și s-a auzit de oraș de bine. Datorită fotbalului, s-a mai ridicat ștacheta.

– Ați trăit prima națională a lui Lucescu pe pielea dumneavoastră – vedeți similarități cu cea de acum?

– Sigur, și Nea Mircea s-a mai schimbat tactic și face tactica și în funcție de ce jucători are. Atunci erau și naționale mult mai puternice. Când ne-am calificat la europene, am luat primul loc în grupă înaintea Italiei – se califica o singură echipă din grupă. Acum, din 20 se califică 22 (râde!), e altceva. E alt fotbal, era altă viteză, altă densitate de joc. Oricum și acum sunt jucători de calitate, dar atunci mi se păreau mai buni. Din punct de vedere tehnic și fizic, eram mai bine pregătiți decât acum. Ce diferă este aglomerarea jocului și că pe atunci era un joc pe posesie pozitivă. Acum, nu neapărat la națională, se pasează mult, nu se mai trage atât de mult la poartă. Ce lasă de dorit acum este calitatea tehnică a jucătorului.

Fotbalul l-am învățat pe maidan, și generația mea, și înainte, și după.

– Se întâmplă asta și din cauză că nu se mai joacă pe maidan la fel de mult?

– Asta este, desigur! Fotbalul l-am învățat pe maidan, și generația mea, și înainte, și după. Nu ai cum să ajungi mare doar dintr-o oră-două de antrenament. În Divizia A și B erau jucători cu foarte multă calitate, aveai de unde alege. Acum, a apărut și un alt context, pot veni jucători străini, joacă mai puțini românii, aria de selecție e mai mică. Atunci aveai de unde alege, acum nu mai e chiar așa.

– Dumneavoastră ați jucat cu o mare parte din marii fotbaliști ai României, care este cel mai mare fotbalist din istoria României?

– Sunt mult prea mulți, nu poți spune că unul e mai bun ca altul – sunt generații diferite de joc, una se juca în anii 70, alta în 80. Dar, ca să-i luăm pe rând, a fost generația lui Dobrin, pe urmă Balaci. A apărut Hagi, zic de ce zice presa că sunt vârfi de lance. A fost Liță Dumitru, mie mi-a plăcut foarte mult Iordănescu, și Lucescu, Marcel Răducanu. Din generația lui Hagi îmi plăceau Lăcătuș, Ilie Dumitrescu, Tudorel Stoica. Mi-a plăcut mult de Mulțescu, chiar și de Balint, care nu se vedea așa mult în joc, dar avea calități tehnice deosebite. Și acum mai sunt Man, Mihăilă, Stanciu, că-mi place să vorbesc mai mult de jucătorii de atac, că în defensivă mai găsești, ei mai mult distrug decât creează.

– Nu ați câștigat niciun trofeu de echipă în carieră. Credeți că și loialitatea pentru Corvinul este un trofeu? 

– Era foarte greu cu Hunedoara să câștigi ceva. Erau Steaua și Dinamo care erau susținute de sistem, dar care aveau și echipe foarte bune – adunau tot ce era mai bun. Tot ce era mai bun ajungea acolo, îi luau, ba cu armată, ba cum știau ei. Și arbitrajele erau de partea lor, era un sistem în care era foarte greu să iei și o cupă. La Hunedoara cine să te susțină? Dacă plecam la Steaua, Dinamo, poate aveam cupe, dar am rămas aici. Poate plecam și eu, cine știe, dar nu mă gândeam că voi sta la 26 de ani pentru 8 luni. (Text preluat de pe trivela.ro)