Secretele şi misterele Palatului Parlamentului. Ce poveşti cu fantome bântuie Casa Poporului şi ce lucruri neştiute ascunde clădirea (I)

După cutremurul din 1977, Nicolae Cea­uşescu a luat o decizie care va pune, pes­te ani, România pe hartă. Casa Poporului, aşa cum era denumit pe vremea comu­nis­mu­lui Palatul Parlamentului, ascunde în spatele său o poveste tristă. Presărată cu poveşti groaznice, mistere, dispariţii şi o mare dilemă: Câţi oameni au murit pentru a construi a doua clădire din lume ca su­prafaţă?

Ideea regelui Carol al II-lea
Casa Poporului sau Palatul Parla­men­tu­lui vine, întâi, cu o informaţie pe care pu­ţini o cunosc. De fapt, ideea de a construi o clădire de asemenea avengură i-a apar­ţi­nut, prima oară, regelui Carol al-II-lea.
Numai că Nicolae Ceauşescu a fost cel care a transformat ideea în cea mai mare construcţie din Europa şi a doua ca mă­rime în lume, după Pentagon. Clădirea a fost construită în locul cartierului Uranus, un eveniment care lasă o rană încă des­chisă pentru bucureşteni.
Clădirea este situată pe “Dealul Ar­se­nalului” din Bucureşti. Zona constituie un punct înaintat al Dealului Spirii către râul Dâmboviţa, asemănător unui pinten, rămas din vechea terasă a râului. Ori­ginea Dealului Arsenalului se explică prin erodarea terasei inferioare a Dâmboviţei de către apele sale. Condiţiile favorabile de viaţă ale acestui loc au făcut ca dealul să fie populat încă din neolitic. Frag­men­tele de vase, primitiv lucrate, conţinând pleavă, dovedesc locuirea dealului încă de la începutul epocii neolitice. Locuirea a continuat neîntrerupt până astăzi.
Pe deal a fost construit în anul 1860 Ar­senalul Armatei, iar paraclisul existent a fost transformat în “Pulberăria Armatei”. Din 1848, Dealul Spirii a devenit Dealul Arsenalului.
„Regele Carol al II-lea pregătea, în 1935, un proiect privind raderea con­struc­ţiilor exis­tente şi construirea Sena­tului pe Dea­lul Arsenalului. Acest proiect fusese con­ce­put de cei mai mari arhitecţi ai vremii.
În 1938 s-a anunţat începerea demolă­rilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial şi lucrurile au rămas doar pe hârtie. Tot Carol a iniţiat ideea canalului Dunăre-Marea Neagră şi construirea metroului. Ideea metroului a înaintat şi după război, între 1951 şi 1956. România comunistă avea o Direcţie a metroului, dar şi-au dat seama că nu are resursele necesare şi a amânat proiectul. Pentru că a venit vorba de rege, el intenţiona să radă toate clădirile dintre actualul Palat Regal şi Bulevardul Ma­gheru, pentru a face o piaţă imensă, cum aveau Hitler şi Mussolini, unde să îl ova­ţio­neze mulţimea”, a explicat istoricul Dan Falcan pentru Libertatea.

Momentul cutremurul din 1977
După cutremurul din 4 martie 1977, Ni­colae Ceauşescu a căutat un ampla­sa­ment pentru a dezvolta un program foarte mare de investiţii. În cadrul acestui pro­iect, aşezarea pietrei de fundament a Ca­sei Poporului, devenită Palatul Parla­men­tu­lui, a avut loc la data de 25 iunie 1984.
Actualul Palat al Parlamentului a fost înscris cu trei recorduri în Cartea Re­cor­du­rilor, Guinness Book – pentru cea mai mare, cea mai scumpă şi cea mai grea clă­dire administrativă din lume. Palatul Par­lamentului are o suprafaţă totală de 330.000 de metri pătraţi, fiind astfel cea mai mare clădire administrativă, pentru uz civil, din lume.
De asemenea, aceasta este construită din 700 de tone metrice de oţel şi bronz, un milion de metri cubi de marmură, 3,5 de tone metrice de sticlă şi 900.000 metri cubi de lemn. Palatul Parlamentului este şi cea mai scumpă clădire adminis­tra­tivă din lume, fiind estimată (în 2006) la aproximativ 4 miliarde de dolari.

Are 90 de metri construiţi sub pământ
Clădirea a fost construită exclusiv cu materiale româneşti. Are 86 de metri înălţime, de la nivelul solului, şi încă 90 de metri sub pământ. Face parte din zona sistematizată de Ceauşescu, în care sunt cuprinse Ministerul Apărării, Hotel Marriott, Casa Radio, Casa Academiei şi bulevardul Unirii. La acest edificiu gigantic au lucrat 12.000 de militari rezervişti, conduşi de colonelul Nicolea Kovacs.
Fostul militar a dezvăluit că imobilul are 5.000 de încăperi, iar în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.
Poveşti cu fantome
Una dintre legendele care au rămas vii în Palatul Parlamentului ţine de stafiile din clădire. Prima poveste cu stafii se spune că ar fi apărut prin anul 2001. Cel puţin, de atunci au început să circule poveştile despre ele. Unii spun că sunt în jur de 12, alţii, că sunt mai multe.
Patru au fost însă bine definite, au chiar şi nume. Apar noaptea pe coridoarele celei mai mari construcţii din Europa, rup sigilii, fluieră, fac să ţiuie sistemele de securitate de la porţile de intrare sau chiar se interesează de meniul de la restaurant.
“Lucrez în administraţia Palatului Parlamentului încă de la deschidere. Nu s-a auzit de vreo problemă de acest gen până în anul 2001. Atunci am auzit prima poveste. Apoi alta şi alta, din ce în ce mai des, de la poliţiştii şi jandarmii care lucrează noaptea, pompierii care verifică sistemul de prevenire a incendiilor, bucătari sau chiar persoane oficiale, ca să le zic aşa. Eu personal nu am văzut fantomele, cred că şi din motiv că lucrez ziua. Dar le-am reţinut poveştile spuse de persoane diferite şi cred că trebuie să fieceva , pentru că fără foc nu iese fum…”, menţionat pentru Libertatea. unul dintre angajaţii de la Palatul Parlamentului.
Majoritatea ies noaptea pe coridoare, cu excepţia câtorva apariţii diurne în încăperile reci. De regulă, fantomele din Parlament nu sunt accesibile oricui.
Primul lucru care s-a clarificat în aceste poveşti este că toate apariţiile sunt ale unor oameni care au murit violent în perimetrul Palatului Parlamentului. Un singur caz iese din acest tipar.

Stafia boierului Giovani, pata de culoare
Cea mai simpatică stafie e cea a boierului Giovani – cel puţin, aşa i-au reţinut numele cei care susţin ca au vorbit cu el. Apare în preajma restaurantului parlamentarilor.
Boierul are caftan de secol XVIII, de culoare neagră, şi anteriu cu blană de vulpe la gât. Boierul a fost omorât în conacul pe care îl avea exact în locul unde se află acum Palatul Parlamentului. Anca e o fată de aproximativ 20 de ani, care are o rochie de vară cu desen floral. Se arată în general personalului care este în uniformă, politişti sau jandarmi, îi întreabă unde se află şi cere ajutor.
Conform poveştii, Anca a fost răpită de nişte muncitori care lucrau în anii 80 la Casa Poporului, sechestrată într-o baracă metalică şi violată mai multe zile în sir. A reuşit să evadeze într-o noapte, dar a căzut într-o groapă plină cu ţepuşe din fier beton. Nu a văzut-o nimeni înfiptă acolo şi s-a turnat beton peste ea. Câţiva muncitori apar separat, unii în salopete de vară, alţii în pufoaice.
“Se pare că au murit în accidente de muncă la construcţia asta şi au fost turnaţi în beton. Cel puţin aşa explică cei care i-au văzut.”
“Copilul care plânge e o fantomă aparte. Spre deosebire de celelalte, care comunică, de acest copil foarte supărat nu se poate apropia nimeni. Povestea lui este necunoscută.
“Despre stafia unui căpitan genist se spune că e un spirit care a ajutat un consilier din Palatul Parlamentului să găsească nişte chei. Când să îi mulţumească, consilierul a văzut că ofiţerul are uniformă de pe vremea lui Ceauşescu, cu grade în formă de steluţe. Asta s-a întâmplat în 2002. Consilierul s-a speriat, dar şi-a ţinut firea. A povestit cuiva păţania, că a avut o emoţie mare, trebuia să se descarce. Şi vestea s-a dus.”
Grupul celor şapte militari, cea mai cunoscută legendă cu stafii
Cel mai des întâlnit e grupul celor şapte militari în termen, care apar în fel de fel de ipostaze. Unul sau doi au şi nume. “Într-o seară de vară, militarii au început să joace fotbal pe terenul din faţa intrării la Consiliul Legislativ. Un poliţist şi un jandarm s-au dus să-i potolească, dar ajunşi la terenul cu pricina, au constatat că nu era nimeni. Întorcându-se în incintă au auzit din nou zgomot şi i-au văzut din nou pe militari cu mingea. S-a repetat povestea. După un timp, poliţistul a aprins reflectoarele şi a chemat schimbul, iar militarii fotbalişti nu au mai apărut. Aşa circulă vorbele între noi. Eu zic că totuşi ceva trebuie să fie adevărat.”

Lucruri neştiute
În 1984, Nicolae Ceauşescu a îngropat, sub scara principală de la Intrarea „13 Septembrie“, un cilindru de oţel care conţinea date şi precizări în legătură cu lucrarea începută. „Las vouă această Casă…“, a fost formula folosită de dictator.
“Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist”. Din acest motiv a cerut proiectanţilor realizarea celui mai performant buncăr antiatomic, care să reziste la un cutremur devastator de peste 8 grade Richter, la atacuri repetate cu rachete performante şi la două bombe atomice lansate succesiv.
Concomitent, au fost proiectate şi 8 tuneluri de fugă care să-i asigure retragerea în cazuri extreme. Iniţial, era proiectat un singur buncăr – sub Cabinetul nr. 1 – al lui Nicolae Ceauşescu, pentru ca dictatorul să poată ajunge rapid la adăpost, printr-un lift şi un pasaj secret. Dintr-o eroare a constructorilor bazată şi pe un exces de secretomanie, buncărul a fost realizat în altă parte a clădirii. Atunci Ceauşescu a luat hotărârea de a mai construi unul, acolo unde dorea el.
Adăpostul antiatomic este descris ca o incintă cu pereţi groşi de 1,5 m acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii şi este compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.
“Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Existau 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”.
Despre covorul din sala Unirii unii spuneau că a fost realizat dintr-o singură piesă şi a fost adus în sală cu macaraua, prin tavan. Alţii – ca s-ar fi dărâmat un perete exterior pentru a-l introduce în sală.
Se spune că tavanul din sala Unirii ar fi trebuit ca să se deschidă, pentru ca elicopterul prezidenţial să poată ateriza în sală.

Existau zvonuri că Ceauşescu dorea construcţia unei linii de metrou între Casa Poporului şi aeroport, pentru a fi evacuat rapid în cazuri extreme.
Clădirea Palatului Parlamentului rămâne, aşa cum bine a fost descrisă de Catherine Lalumiere, Secretar General al Consiliului Europei, „un palat al megalomanului, dar, de asemenea, o capodoperă a românilor”.