Ultimul căutător de aur

Cristina Ghenea

A găsit primele fire de aur pe când era doar un copil. Acum are 76 de ani, iar aproape jumătate din viaţă şi-a petrecut-o în subteran. Ioan Catalina, un bătrân din satul Stănija, comuna Buceş, a rămas ultimul căutător de aur din ţară.
 

Picături de aur în pietre
Aurarul din judeţul Hunedoara trăieşte înconjurat de paradisul Munţilor Apuseni. Vorbeşte cu drag despre Vârful Băilor, Piatra Corbului, Dealul Ungurului, Muntele Fericeaua, dar şi despre Valea Roşie, Dealul Cetăţii şi Dealul Carnic. Asta pentru că acestea sunt locurile prin care s-a perindat în întreaga sa viaţă. A hoinărit ani de zile, singur, prin munţi, a scormonit prin malurile apelor şi prin cele mai mai ascunse cotloane ale pădurilor lângă care a crescut. Asta este cea mai mare pasiune a lui şi are un talent înnăscut în a găsi o mică avere chiar şi în cele mai mărunte pietre. Şi nici nu am putea numi altfel ceea ce face bătrânul aurar din Stănija, având în vedere că de o viaţă culege picături de aur de pe bucăţele mici de piatră. Într-o cutiuţă de plastic, ţine câteva pietricele care sclipesc. „Piatra asta am adunat-o de pe un drum forestier. Cu o lupă se pot vedea punctuleţele de aur curat de pe ea”, spune Ioan Catalina, convins de faptul că munţii noştri sunt plini de aur, şi că fără să ştim, păşim de cele mai multe ori pe el.

Tradiţie îngropată de securitate
Demult, acum mai bine de o sută de ani, majoritatea oamenilor din zonă lucrau la minele de aur. Din asta îşi duceau ei traiul. Ioan Catalina îşi aminteşte şi acum de poveştile bunicului său. Dar foarte mulţi căutau aurul singuri, prin râurile şi pârâurile din munţi. Pentru că mulţi şi-au găsit sfârşitul prin munţi, din cauza lăcomiei, înainte să pornească la lucru, căutătorii de aur obişnuiau să spună o rugăciune. Îşi aminteşte şi cum a început el să înveţe. Asta se întâmpla mai înainte de 1950, iar pe vremea aceea puteai să fii chiar ucis dacă erai prins de securişti. De aceea, începutul a fost foarte greu. Bunicul său se temea de faptul că fiind copil, Ioan s-ar putea lăuda prin sat cu ce face, şi ar putea fi prinşi. Nu s-a întâmplat, însă, niciodată lucrul ăsta, şi totuşi, într-o zi fierbinte de iulie, bunicul său a fost prins. Tocmai descărcase vreo patru saci de minereu, împreună cu un ucenic ce-l însoţea prin munţi. Au fost surprinşi de zgomotul făcut de galopul unui cal şi nici n-au apucat să clipească când s-au trezit în faţa lor cu un călăreţ îmbrăcat într-o haină de piele lungă şi neagră. Au rămas înmărmuriţi de spaimă, când călăreţul i-a luat la rost. „Nenorociţilor, până mâine să nu mai văd nimic aici. Să găsesc totul curat, nivelat şi frumos, aşa cum a fost, aţi înteles?”, a spus răspicat omul în negru, şi dus a fost. Aurarii au rămas pe gânduri şi doar după vreo oră au putut lua o decizie. Nu se gândeau că se mai întoarce să-i verifice şi astfel şi-au văzut mai departe de treabă. Dar n-a trecut prea mult timp şi calul s-a auzit din nou. De data aceasta, securistul s-a înfuriat şi şi-a îndreptat arma către cei doi. Nu a tras decât un foc în aer şi a plecat după ce i-a asigurat că a doua zi nu va mai fi la fel de îngăduitor. Totuşi, nu s-a mai întors niciodată. Dar, nici Catalina nu a mai avut parte de lecţiile bunicului său. Tainele acestei îndeletniciri au fost cu totul îngropate după ziua aceea.

Pasiunea lui, mai presus de orice
Mult timp a trecut de când nu a mai putut să caute aur, dar căderea comunismului a fost un nou început pentru bătrânul aurar. Cu un şaitroc foarte vechi şi cu o hurcă, moştenite de la bunicul său, Ioan Catalina s-a apucat din nou de această îndeletnicire, de care spune că nu se va lăsa, atât cât va mai fi pe acest pământ. Astăzi este un pensionar pe care-l apasă singurătatea, după ce nevasta i-a murit de ani de zile, iar fiica i-a plecat de acasă, găsindu-şi rostul ei în viaţă. Însă, nu s-a lăsat învins nici de bătrâneţe, nici de boală, nici de singurătate şi, chiar dacă nu în acelaşi ritm ca-n tinereţe, încă mai caută aur prin munţi şi maluri de ape. A reuşit să-şi construiască singur un şaitroc, care să-l înlocuiască pe cel care îl avea de mai bine de 100 de ani. Spune cu mândrie despre acesta că înlocuieşte un laborator întreg şi, mai mult, este şi mai rapid. Ca să fie totul legal, a umblat ani de zile după autorizaţii, şi mare i-a fost mirarea când a aflat că e singurul din ţară care doreşte aşa ceva. Crede că, pe lângă faptul că oamenii îşi pierd interesul pentru căutatul aurului din cauza evoluţiei societăţii, mai intervin şi cheltuielile de zeci de milioane pentru înnoirea acestor autorizaţii. Face asta din plăcere, însă, şi pentru că într-un timp, căutatul aurului prin munte era tradiţie, îşi doreşte să ducă această îndeletnicire, atât cât poate, mai departe.

Tainele meseriei, aşternute pe hârtie
Şi, astfel îi trec zilele lui Ioan Catalina. Mai este vizitat, uneori, de tot felul de curioşi veniţi de peste hotare, care vor să afle poveştile lui. Spune că a găzduit oameni de prin America, Asia, Australia şi de prin toată Europa. Alteori, sâmbăta, copiii din sat se mai strâng pe lângă el, pentru a-i asculta poveştile despre vechii căutători de aur şi a învăţa tainele acestei meserii. Ştie că nici unul dintre ei nu se va ţine de treabă în continuare, dar bătrânul le explică cu răbdare ce înseamnă să scotoceşti prin munţi, după metalul galben. Nici el nu mai iese la fel de des la căutat, pentru că nu mai are atâta putere, iar siliciul îi înţeapă tot mai mult plămânii. E convins că Munţii Apuseni mai au aur pentru încă două generaţii, dar se consolează cu gândul că el este cel care nu a trădat tradiţia. Iar începând din iarna trecută, s-a apucat să aştearnă pe hârtie tot ce cunoaşte despre aur, tot ce a văzut şi tot ce într-o zi va deveni doar poveste.