Visul mâinii întinse

Volodia Macovei

O ştire de ieri spunea că Hidroelectrica s-a făcut de mândră minune pe bursa OPCOM, unde nu a reuşit să vândă decât un pachet de energie din 17 puse la bătaie, în ciuda faptului că a pus preţuri umilitor de mici. Veste foarte proastă, pentru o companie şi aşa chinuită de necazuri, multe din ele provocate de felul cum a fost condusă activitatea ei. Pare ciudat că nici măcar scăderea drastică a preţului, sub profitabilitate, nu asigură succesul Hidroelectrica pe bursă. Unii spun că ar fi aranjamente între jucătorii de pe piaţă. Alţii spun că, efectiv, compania nu ştie să vândă.

În paralel cu această ştire tristă, aflam despre necazurile marii industrii româneşti, în special cea metalurgică, împovărată peste poate de presiunile suprataxelor şi a preţurilor liberalizate la gaze. Ca într-un scenariu de dezastru, se pare că politicienii noştri sunt atât de înglodaţi în relaţii de putere şi influenţă oneroase, încât nici măcar atunci când văd că se distruge tot ce a mai rămas din industria românească, nu pot lua o decizie salvatoare.
Se vorbeşte despre energia electrică, aşa cum se vorbeşte despre afacerile cu aur. În mod ciudat şi periculos, producătorii noştri de energie sunt puşi mereu sub presiune, forţaţi să vândă aiurea, fără profit, stau mai mereu în stare de insolvenţă sau aproape de ea, deşi li se şterg datorii uriaşe şi sunt protejaţi, direct sau indirect, prin tot felul de mişcări de culise. În acelaşi timp, marii consumatori industriali sunt pocniţi în moalele capului, fiind obligaţi să plătească sume uriaşe pe suprataxe ce se doresc extrem de verzi.
Nenorocirea este că mare parte din aceste suplimente împovărătoare hrăneşte un grup de interese de afaceri, dar şi politice. În două vorbe, industria moare, cu tot cu jumătatea de milion de angajaţi, dar politicienii şi şmecherii nu se predau, ci profită fără ruşine din acest deces programat.
Am priceput, de ceva vreme, că visul UE este ca România să devină exclusiv consumator pentru supraproducţia „înalt europeană”, dar nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că acelaşi este şi visul multor politicieni români.